Bucureştiul ascunde încă multe poveşti. Le ascunde nu pentru că le vrea tăinuite ci pentru că oraşul nostru este şi puţin ludic. Le vrea descoperite pe măsură ce îl cunoaştem şi îl ajutăm să se schimbe. Asta înseamnă şi să schimbăm unele poveşti, mai triste decât altele, sau chiar nefericite, în poveşti care să merite să fie spuse, ilustrate şi chiar trăite.

Apoi, este foarte adevărat că uneori istoria e adunată, cu toate speranţele şi suferinţele ei, în locuri ascunse vederii. În astfel de locuri s-a trăit mai mult şi mai intens decât în cursul obişnuit al vieţii, pentru că numai acolo istoria îşi încetineste mersul, clepsidra se rastoarnă cu uşurinţă iar destinele sunt cutremurate de lucruri trăite, de idealuri răpuse, de aşteptări dispărute din privirea speranţei. În astfel de locuri se strâng suflete. Durerile şi poveştile lor. Şi toate aceste trăiri rămân în cărămizile zidurilor, pătrund în umezeala pereţilor, în bezna tăcută şi împietrită a adâncurilor cu miros rânced.

Acolo le rămân cuvintele, chipul iubitei şi imaginea celei părăsite în miez de noaptei, frumosul este absorbit cu lăcomie de respirarea pereţilor groşi; acolo au rămas glasurile strigate sau gâtuite, ultimele imagini închipuite ale retinei părăsind lumea sau cel din urmă suflu articulat în chemări chinuite.

Acolo se mai aud paşi căutând scăparea în nopţile reci sau trupuri frecându-se de pereţii umezi, închipuinde-se zburând peste zidurile înalte. Uneori se aud voci tremurate care nu pot fi desluşite de auz sau guri clănţănind de spaimă şi din când în când, se simt clipiri din ochi care şi-au pierdut vederea.

Trebuie să eliberăm aceste suflete. Ne vor aproape. Vor să ne simtă căldura sufletului hrănindu-le speranţa; sa ne audă glasurile depănând amintiri sau povestind lucruri, simple întâmplări de viaţă obişnuită. Să aducem frumosul, lumin