Nimic mai trist ca un istoric nimerit sub tirania interpretărilor la modă, ale cărui cărţi se aşează cuminţi în matca ideologiei dominante. În cazul lui, cu fiecare tom asişti la un spectacol previzibil: ştii ce va spune înainte de a-i deschide cartea, putînd să-i anticipezi eschivele şi putînd să-i prezici concluziile. La polul opus, se află istoricul cu imbold eretic: pe acesta îl recunoşti după halena recalcitrantă pe care o emană, căci scrie în legea lui şi iese din linie, fără să-i mai pese de teama de a-şi periclita cariera.

Desfide constrîngerile şi, împins de un nerv de frondă instinctuală, irită cenzorii care întreţin tabuurile panopticului modern.

Cu Lucian Boia se întîmplă ceva straniu în ultima vreme: a început să semene cu un spirit reacţionar, emanînd un aer singular de erezie interpretativă, şi asta după ce ani buni a fost etichetat drept o voce a globalismului în vogă, o voce a cărei menire era să discrediteze ideea etosului naţional sub pretextul analizei imaginarului colectiv. Acum însă, Lucian Boia a suferit o deviaţie stuporoasă ce se vădeşte printr-un sindrom de bizară factură discursivă: atacă tocmai miturile stîngiste care domină mentalul europenilor de la cel de-Al Doilea Război Mondial încoace. Adică loveşte chiar în tabăra celor care au impus tiparul actual de înţelegere a istoriei secolului XX, caz în care autorul e suspect de rebeliune intelectuală. Şi, fiindcă începe să-i irite pe vigilenţii cenzori, dacă va continua pe acelaşi ton, autorul va avea parte de o stigmatizare pe măsură.

Ultima sa carte, Tragedia Germaniei 1914-1945, e periculoasă tocmai fiindcă lasă godeu în mintea cititorului: mai precis, îi întipăreşte convingerea că istoria Germaniei a fost supusă unei măsluiri sistematice. E un clişeu plicticos să spui că istoria e scrisă de învingători, dar în cazul Germaniei proporţiile fal