Nu, nu este vorba despre sloganul peremist "cui nu-i place in tara, sa pofteasca afara!". Nu subscriu ideii, pentru ca altfel as fi de acord si cu invitatia adresata de Traian Basescu tinerilor intelectuali gatuiti de nefericirea de-a fi ajuns bugetari. Ci de viziunea minoritatii maghiare asupra spatiului in care traieste, alterata mereu de interesele unui grup politic disperat sa ciuguleasca.
Sa ma explic. Atata vreme cat fantomele trecutului bantuie mentalul colectiv intr-o masura mai mare decat il necajeste nivelul de trai, maghiarii nu vor iesi din cercul deznadejdii. Desigur ca aceleasi angoase staruie in mintea multor romani, la care ma referam atunci cand spuneam ca Emil Boc nu ar trebui sa le desconsidere. Recentele evenimente ma indreptatesc sa afirm ca nu a facut-o, chiar daca politica oficiala nu-si permite sa o afirme.
Exista insa o diferenta. Amintirea chinuie cu precadere simtirea unor romani aflati la a treia tinerete, restul (operam cu ponderi, asa este sociologic corect, si o arata sondajele) incercand sa-si imagineze o lume in care subiectul national va fi convertit. De la rana la constructie impreuna. In schimb, UDMR insista ca, in numele pastrarii culturii minoritatii, sa savarseasca in mintea copiilor taman impresia intima pe care romanii vor sa o uite. Or asta nu este in interesul nimanui. Decat a liderilor politici.
Sentimentul neadaptarii, a incorsetarii intr-un prezent falsificat, construit pe durere, mentinerea sperantei in refacerea unui statut apus, indicarea dusmanului ca fiind la Bucuresti, in Regat, nu in propriul frigider, nu are cum sa ajute sa fie dat uitarii un mort mentinut constant in inimile oamenilor de rand.
Desigur ca daca i-ar ajuta pe maghiari sa opteze pentru iubire, UDMR si-ar sacrifica viitorul politic. Este evident, mai ales ca liderii Uniunii nici nu se chinuie sa o ascund