Într-o nuvelă faimoasă în anii ‘60, un artist se retrage din lume într-un fel de cămăruţă suspendată ca să producă opera capitală. După extraordinare aşteptă ri, apropiaţii descoperă deconcertaţi că pe uriaşa pânză rămasă albă e notat un singur cuvânt, cu litere atât de mici încât nu se înţelege dacă scrie solitar sau solidar – în fond, dilema la care s-ar reduce existenţa în viziunea acelui personaj.

Astăzi, să pui problema solidarităţii apare ca fiind uşor naiv, de nu cumva chiar ridicol. Aşa cum anumite aparate pentru folosinţă cotidiană sau meserii se demodează şi ies din uz, se pare că şi anumite sentimente, dintre cele principale, fără de care compoziţia noastră sufletească e alterată, dispar de pe harta noastră interioară. Unul dintre acestea este, regretabil, solidaritatea. În zilele noastre, spaţiul autohton se dovedeşte un loc unde toţi se îmbulzesc bezmetic spre o ţintă iluzorie, iar singura regulă a acestei curse smintite este că orice mijloace îţi sunt îngăduite pentru a-i împiedica pe ceilalţi să continue alergarea, astfel încât să ajungi numai tu la capăt. De ce se întâmplă asta? Cum de neam pierdut acest puternic resort lăuntric pe care-l reprezintă solidaritatea?

Înainte de a răspunde la astfel de întrebări şi de a-i invita pe alţi scriitori să-şi exprime punctele de vedere în pagina ce stă sub genericul Tema lunii, aş vrea să povestesc un fapt mărunt care m-a provocat să vorbesc despre solidaritate. La recentul Târg de Carte de la Frankfurt, când a citit (la pavilionul românesc, să subliniem!) Varujan Vosganian (să nu pierdem din vedere, scriitor român şi cetăţean român, e drept – de etnie armeană!) au participat Armen Mardirosian, ambasadorul Republicii Armenia în Germania, arhimandritul Serope Isahaghian, şeful spiritual al comunităţii armene din Germania, şi Eduard Melidonian, secretarul general al Uniunii Scriitorilo