Cu Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, Andrei Ujică încheie triumfal o trilogie care va rămîne în istoria cinematografului mondial. Cariera cinematografică a lui Andrei Ujică a început în 1992, cînd profesorul universitar, originar din Timişoara şi stabilit în Germania încă din 1981, a realizat, împreună cu Harun Farocki,Videogramele unei revoluţii – un film-eseu despre evenimentele petrecute între 20-25 decembrie 1989, în Timişoara şi mai ales în Bucureşti, aşa cum au fost ele percepute/ prezentate de cîteva zeci de bravi cameramani amatori şi de Televiziunea Română, devenită peste noapte „liberă“. A urmat Rupt de prezent / Out of the Present (1995), pentru care Andrei Ujică, de această dată unic regizor, şi-a îndreptat atenţia către Răsărit, de unde a preluat – pentru a o rescrie – povestea cosmonautului Sergei Krikalev, care se afla în spaţiu, la bordul rachetei MIR, în timp ce Uniunea Sovietică se dizolva. Anul acesta, Andrei Ujică şi-a lansat la CannesAutobiografia lui Nicolae Ceauşescu, ultima parte a acestei serii. Pe scurt, sînt trei document(ar)e despre moartea comunismului istoric, trei măiestrite filme de montaj (singurele cadre noi – filmate din Cosmos – au fost plasate, strategic, la începutul şi sfîrşitul episodului median, restul fiind materiale audiovizuale preexistente) şi, în acelaşi timp, trei capodopere ale cinematografului de autor. În noul său film, Andrei Ujică se dispensează complet de vocile din off, care comentau, interpretau şi, inevitabil, ficţionalizau în primele două părţi ale trilogiei. Marele său pariu este acela de a demonstra că un film istoric compus integral din imagini de arhivă, lipsite aproape complet de elemente paratextuale şi plasate într-o compoziţie dramaturgică atent gîndită, poate rivaliza cu superproducţiile genului. La acest capitol, este cît se poate de grăitoare secvenţa în care, la o paradă populară, Ceauşescu