Prin anii '80 ţineam cu Ştiinţa, Păunescu ţinea şi el cu Craiova, dar asta nu însemna că ţineam sau îl plăceam pe Păunescu. Îl consideram un fel de promotor talentat al echipei de aur a lui Ilie Balaci, un Don King din Dolj care boxa cu rimele şi microfonul. Era util şi atât. La fel, mica noastră gaşcă de studenţi leneşi şi blazaţi consuma spectacolele Cenaclului Flacăra cu luciditate, exact cum cumpăram romane mari, din Occident, vândute la pachet cu utilul "Manual al creşterii viermilor de mătase". Erau cântece antrenante. "Trăiască România, Trăiască Tricolorul, Alma Venus, Măria sa Poporul", lipite de un necesar "Trăiască Ceauşescu". Versul ăsta era consumat exact cum înghiţi o "bomboană agricolă" prea arsă, amară, contează senzaţia pachetului. Totuşi, poetul era admirat de mulţi, dar umbre şi zvonuri ne împiedicau să ieşim din Zona Neutră. De exemplu, se şoptea că Păunescu juca fotbal după spectacol cu pui fripţi. Acuzaţie absurdă, dar doborâtoare în epoca "Fraţilor Petreuş", celebrele şi râvnitele gheare chircite. Ăsta era tabloul până în martie '83. Atunci a venit Kaiserslautern în Bănie. Meci mare, pentru o semifinală de Cupa UEFA, câştigat printr-un şut teribil al lui Negrilă în minutul 82. După partidă, suporterii olteni erau un ocean de bucurie. Un ocean care n-avea unde să se reverse, pentru că cineva hotărâse să nu se mai ţină tradiţionalul Cenaclu de după partidă. Păunescu şi trupa sa erau cazaţi la Hotelul Jiul. Deodată, de la etajul 5 a început să curgă "Oltenia, eterna Terra Nova". Ploua cu muzică. Poetul a scos boxele pe fereastră şi în parcarea hotelului s-au strâns 25.000 de oameni. Maşinile nu mai aveau culoare, erau nişte movile acoperite de furnici umane. La un moment dat Păunescu cere mulţimii ţopăitoare să se dea jos de pe "maşina numărul 3, de la margine". A urmat o replică tare: "Mulţumesc, e a mea. Urcaţi înapoi, urmează un cântec mare