Romanul acesta e o poveste personală, cu care unii s-au identificat, alţii nu.

Ministerul durerii, al doilea volum al Dubravkăi Ugrešić tradus (excelent) în româneşte de Octavia Nedelcu, după Muzeul capitulării necondiţionate, e publicat, iată, într-o ţară din care aproape patru milioane de oameni din toate categoriile sociale sînt plecaţi la muncă în străinătate. Tanja Luciæ, personajul principal, profesoara plecată din Croaţia care ajunge să predea limba şi literatura din fosta Iugoslavie unui grup de exilaţi ca şi ea, la Amsterdam, e gonită de-acasă de spectrul războiului şi-al naţionalismului agresiv. Dar analiza întreprinsă asupra sieşi şi a studenţilor săi, cu o luciditate de care numai depresivii sînt în stare şi cu o bogăţie de nuanţe care nu e stilizare, ci o inevitabilă şi onestă asumare a fragmentării, poate servi ca ecou literar şi experienţelor celor exilaţi din alte motive decît războiul – cel puţin pînă se va găsi un scriitor român care să scrie despre ceea ce fără-ndoială că reprezintă fenomenul cel mai caracteristic al tranziţiei post-comuniste. Ministerul durerii vorbeşte despre o tranziţie întreprinsă pe cont propriu, despre o intensă căutare a identităţii care e în acelaşi timp şi un refuz al ei şi despre destrămarea interioară a celor care îşi caută locul ştiind că nu şi-l vor mai găsi niciodată, fiindcă lumea se schimbă, iar ţara şi limba în care s-au născut – şi e valabil nu doar pentru locuitorii fostei Iugoslavii – pur şi simplu nu mai există. (A.C.)

Ana Chiriţoiu: Aş vrea să începem cu momentul plecării dv. din Croaţia. A avut loc atunci o campanie mediatică împotriva dv. şi a altor scriitoare, precum Slavenka Drakulić, întreprinsă inclusiv de colegi ai dv. scriitori.

Dubravka Ugrešić: A fost vorba de un caz mediatic fabricat, de o instrumentare, care însă a căpătat proporţii şi a ajuns pînă în parlam