În perioada actuală, exegeza istorico-literară şi elaborarea ediţiilor critice ale operelor scriitorilor noştri clasici nu se mai bucură de atenţia cuvenită în planul general al culturii.

Există însă, din fericire, un număr restrâns de cercetători care, cu pasiune, deplină competenţă şi sacrificii personale, se dedică unor astfel de nobile îndeletniciri. Printre aceştia, la loc de frunte, se numără şi Nicolae Scurtu. Timp de peste trei decenii şi-a dobândit un binemeritat prestigiu de eminent şi laborios istoric literar, preocuparea sa esenţială fiind aceea de a cerceta minuţios arhivele marilor biblioteci şi ale celor particulare, descoperind şi scoţând la lumină documente, manuscrise şi scrisori inedite, revelatorii pentru destinul şi personalitatea unor reprezentanţi de seamă ai literaturii române.

Pe lângă un număr impresionant de articole şi studii, publicate în prestigioase reviste literare, Nicolae Scurtu ne-a oferit şi o suită de ediţii critice şi ştiinţifice deosebit de importante, care merită a fi elogios apreciate, dintre care amintim: G. Călinescu – Scrisori şi documente (1979), E. Lovinescu – Scrisori şi documente (1981), Ion Barbu în corespondenţă (1982), la care se adaugă teza sa de doctorat, Reviste literare conduse de Mihail Dragomirescu între anii 1895–1935 (1999).

Lărgindu-şi aria preocupărilor sale, Nicolae Scurtu a descoperit şi o altă extrem de bogată şi interesantă sursă documentară, cercetând şi stabilind corelaţii cu noi reprezentanţi ai spiritualităţii şi creativităţii româneşti. Astfel, în anul 2007 a publicat un masiv volum de Cercetări literare. Scriitori dâmboviţeni. La scurt timp, în 2008, ne-a dăruit al doilea volum, la fel de impunător, cu acelaşi titlu. Recent, Nicolae Scurtu îşi reafirmă prezenţa cu al treilea volum din acest ciclu, apărut la Editura Ars Docendi a Universităţii din Bucureşti.