În intervalul 28-30 octombrie 2010 a avut loc la Bucureşti, la Clubul Ţăranului, a treia ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură, avînd în acest an tema Re-Writing The Map of Europe şi un mare număr de invitaţi: Ádám Bodor, Ognjen Spahić, Dubravka Ugrešić, Adriana Babeţi, Petru Cimpoeşu, O. Nimigean, Dan Sociu, Cristian Teodorescu şi Varujan Vosganian. Cu doi dintre aceştia – muntenegreanul Spahić şi apatrida Ugrešić, originară din Croaţia şi stabilită în Ţările de Jos – am stat de vorbă mai pe larg, printre altele, despre cărţile lor nou-apărute, Copiii lui Hansen şi, respectiv, Ministerul durerii.

Imediat ce-am citit pe coperta a IV-a a romanului Copiii lui Hansen că acţiunea se desfăşoară în România, în leprozeria de la Tichileşti – ultimul lazaret din Europa –, am şi început să-mi imaginez că urmează să lecturez un straniu şi exotic reportaj literar, întreprins de un scriitor muntenegrean de 33 de ani din specia frumoşilor teribilişti care străbat ţări necunoscute în lung şi-n lat şi găsesc miraje ale diferenţei unde localnicii fie nu le mai reperează ca atare, fie unde nu ştiu sau nu le pasă că există. Aproape că mi-era ciudă că nu aflasem eu dinainte de acest loc cu aură damnată; mi-ar fi plăcut să urmăresc aici, de pildă, cum se constituie relaţiile umane într-un mediu atît de închis, retras şi anatemizat.

Citind însă cartea lui Spahić, am descoperit că autorul muntenegrean nu-mi „suflase” reportajul, fiindcă nu vizitase niciodată lazaretul de la Tichileşti şi nici nu-şi propusese să-l descrie; îl inventase. Dar, ce-i drept, Spahiæ a compus un tablou atît de complex al vieţii într-o comunitate retrasă de leproşi, fără a uita să exploateze nici trecutul livresc al bolii, de la menţiunile biblice la (inventarea unor) poveşti medievale, dar nici ecoul istoriei ultimilor 70 de ani, încît descrierea realistă a locului ar părea