Ieri, 5 noiembrie 2010, la ora 12.30, aveam întâlnire cu Adrian Păunescu. Dar poetul n-a venit la locul stabilit, la ora stabilită. Destinul îi programase, cu cinci ore mai devreme, singura întâlnire la care vii, dar de la care nu mai pleci.
Moartea lui Adrian Păunescu a fost tratată, ieri, cu prea puţină decenţă şi cu prea mult fariseism. L-au plâns televizat şi cei care-l preţuiesc, şi cei care au dat suficiente dovezi, de-a lungul vremii, că-l dispreţuiesc. Spectacolul mediatic de ieri a deraiat în ode excesive şi înjurături postume. Într-o ţară a tele-demagogiei, prea puţini au înţeles să-i respecte odihna şi să lase istoria - mai ales cea a literaturii - să-l aşeze acolo unde-i este locul, cu luminile şi umbrele sale.
Adrian Păunescu a fost un personaj complex, a cărui corectă „fotografiere" ar necesita un spaţiu tipografic direct proporţional cu statura sa de Goliat. Nu poate fi expediat în câteva fraze. La el, totul a fost gigantic: şi lumini, şi umbre; şi bune, şi rele; şi realizări, şi compromisuri. Însăşi fiinţa sa a fost gigantică. Dar trecerea timpului are calitatea de a estompa umbrele şi de a amplifica luminile.
Puţini mai vorbesc astăzi despre compromisurile unor Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi. Compromisuri cu regimuri politice detestabile, cu ideologii infame, dar şi cu propriul talent. Peste ani, toate acestea sunt amintite la „şi altele". Marii scriitori rămân în conştiinţa publică prin opera lor.
O asemenea traiectorie îi prevăd şi lui Adrian Păunescu. Peste două-trei decenii, cea care îl va defini fundamental va fi poezia sa. Este un gând pe care am apucat să i-l spun la singura întâlnire pe care am avut-o cu scriitorul la domiciliul său din apropierea Pieţei Lahovary, cu exact patru săptămâni în urmă.
Ne-am întâlnit pentru a discuta destinul unui manuscris. M-a rugat să-l vizitez pe str
