În ultimii ani de viaţă, dezamăgirea, iubirea pentru confort şi ipohondria l-au dus pe marele clasic într-o capitală aseptică. În lipsa documentelor şi a mărturiilor care să ateste motivele plecării din România, rămân numai ipotezele.

De ce a părăsit Ion Luca Caragiale Bucureştiul în care se bucura de o solidă apreciere, dar şi de mulţi detractori şi, în 1904, a ales să trăiască într-un Berlin foarte cuminte?

Mai citeşte şi:

Superstarurile teatrului

Şi de ce, odată ajuns în liniştita capitală a Germaniei, a continuat să se intereseze febril de soarta „ţărişoarei", neratând nicio discuţie cu vreun compatriot ajuns acolo şi savurând plăcerile civilizaţiei în apartamente din cartiere burgheze? Iată două dintre întrebările la care specialiştii în opera celui mai mare dramaturg român şi biografii nu au răspunsuri clare.

Simpatizat şi antipatizat pentru viziunea crudă asupra societăţii româneşti, „un balamuc de ţesături şi intrigi bizantine", scriitorul care la numai 18 ani aşternuse pe hârtie un roman avea acum 52 de ani, primise o moştenire şi se hotărâse să plece. Pe de o parte, pentru că era mare iubitor de confort şi, de asemenea, se temea permanent de o boală şi de precaritatea spitalelor româneşti. Acum, după moştenirea primită de la o mătuşă, îşi permitea traiul în Occident.

Acuzat şi nedreptăţit

Mai important este însă faptul că, în ciuda victoriei repurtate de piesele sale, Caragiale ocupa o poziţie marginală în contemporaneitate. Tocmai trecuse printr-un episod nedrept. C. Al. Ionescu îl acuzase în „Revista literară" că a plagiat drama „Năpasta" după o piesă a unui scriitor maghiar. Caragiale l-a acţionat în Justiţie şi a câştigat procesul, datorită avocatului său, Barbu Ştefănescu Delavrancea.

Dar gustul amar a rămas. În capitala dâmbiviţeană se confruntase şi cu alte nedreptăţi: Academ