Prin plecarea lui Adrian Păunescu România pierde o parte din ea. O parte genială, o parte care niciodată n-a stat cu privirea în jos. Adrian Păunescu a fost mai mult decât un poet. Mai mult decât un om al cetăţii. Adrian Păunescu a fost un simbol al sufletului românesc. Lângă Adrian Păunescu îţi dădeai seama că există alte dimensiuni, dimensiuni măreţe. Zborul lui era înalt, coleg cu vulturii. Dar şi mai important, el sădea dimensiunile majestuoase ce-i caracte­rizau fiinţa în dimensiuni mari şi pentru ceilalţi oameni. Vârtejul numit Adrian Păunescu absorbea nu câţiva oameni, ci zeci de mii de oameni în fiecare seară. Cenaclul devenise zvonul de libertate şi de înălţime, şi de visare, şi de iubiri adevărate pentru tineri şi bătrâni, pentru copii şi maturi. Viaţa lui Adrian Păunescu s-a aflat mereu la punctul de fierbere şi a reuşit să mute punctul de fierbere şi în ceilalţi români. Ce om superb putea fi acesta care, în ultimul poem scris de sub perfuziile Terapiei Intensive, să se roage în versul final tot pentru ţara lui! Ce om superb putea fi acest bărbat care, covârşit de boală, în ultima emisiune la radio a spus că de pe patul de spital a ţinut în braţe neamul şi ţara lui. Adrian Păunescu a avut o inimă mare, o inimă foarte mare şi, aşa cum e strâmb alcătuită lumea, a murit din pri­cina unei inimi prea mari şi prin mărime devenită neputincioasă. Mulţi s-au întrebat cum a putut să-şi neglijeze atât de mult timp sănătatea? N-am înţeles că el şi-a trăit toată viaţa fără centură de siguranţă. În timpul emisiunii de televi­ziune, am fost întrebat când l-am cunoscut pe Adrian Păunescu. Am răspuns că, de fapt, nu-l cunosc nici acum, chiar dacă am avut privilegiul de a fi ani de zile în preajma lui. Inteligenţa lui strălucitoare găsea tot timpul idei noi, interpretări neaşteptate, pe care alţii nici nu le sesizau. Orice cuvânt, orice gând, te tulbura. Îmi povestea că în