Ca jurnalist, trebuie să ai grijă să nu laşi sentimentele personale să treacă dincolo de textul scris. Am încălcat o dată această regulă atunci când mi-am relatat experienţa personală la 20 ani de la Revoluţie. Acum, la moartea lui Adrian Paunescu, o voi face din nou. Şi cred că Adrian Paunescu nu poate fi iertat.

Ca să înţelegi Fenomenul Adrian Păunescu, trebuie să înţelegi fenomenul Piata Universităţii. În 1990 nu aveam alt model de coeziune socială. Nu ştiam cum să ne exprimăm colectiv pentru că nu avusesem nici o experienţă de solidaritate colectivă. Cu două excepţii: meciurile de fotbal şi Cenaclul Flacăra. Vă mai amintiţi de "Ole, Ole, Ceauşescu nu mai e"? Era o formulă pe care am preluat-o cu toţii de pe stadioane. La fel, în Piaţă, am preluat formele de manifestare a protestului de la Cenaclu. Până şi simbolul Pieţei - un L format din index şi degetul mare - era copiat de la Cenaclu. Cristian Paturca era original, dar toţi ceilalţi, inclusiv Valeriu Sterian, trecuseră, la un moment dat, prin Cenaclu. Am modelat Piaţa Universităţii după modelul Cenaclului Flacăra, pentru că nu ştiam altă formă în care să ne manifestăm revolta.

Mai rău, sunt suporter al Universităţii Craiova şi stiu ce forţă are imnul compus de Adrian Păunescu, cel puţin în Oltenia, în rândurile celor care iubesc Ştiinţa. Şi totuşi, e o problema!

Problema e că Cenaclul Flacăra nu era o formă de revoltă, ci una de propagandă! Am fugit odată de acasă ca să merg la cenaclu. Mi-a cazut cerul în cap când toată lumea cânta în jurul meu, cu entuziasm, în loc de "Trăiască Libertatea!", "Trăiască Ceauşescu!". M-am gândit atunci, că am venit să cânt rock şi să agăţ fete, nu să strig "Trăiască Ceauşescu!". Pentru asta nu pot să-l iert pe Adrian Păunescu!

Pe-acolo au trecut Phoenix, Pittiş, Vintilă, Alifantis, Dragomir. Artişti formidabili care găsiseră în cenaclu o ieşire. Dar nu