"Dar mi-a intrat fiscul morţii în casă şi trebuie să-i plătesc tot ce i se cuvine." (...) Oricum, cărţile mele devin - prin suferinţa mea - tot mai valoroase şi mai căutate. Editorii au suficiente motive extraestetice să potenţeze textele. Iar eu sunt liniştit că mi-am văzut poporul sărind de partea mea şi iubindu-mă mai mult ca niciodată" - fragment din scrisoarea publică a lui Adrian Păunescu, scrisă de pe patul de spital, cu câteva zile înainte de a se stinge şi publicată într-un ziar central.

O mulţime întristată a mişunat astăzi toată ziua pe trotuarul de lângă sediul Uniunii Scriitorilor - oameni simpli cu flori în mână şi cu lacrimile în colţul ochilor, domni eleganţi, coborâţi din maşini de lux, mergând alături de băbuţe cu căciuli croşetate, tineri sosiţi cu biciclete, taximetrişti, părinţi cu copii mici de mână... Parcarea de alături, de obicei goală sâmbătă, era astăzi plină ca într-o zi de lucru.

Sute de admiratori au aşteptat tăcuţi în dreptul sicriului, organizaţi în şir indian, să poată aprinde o lumânare la căpătâiul poetului. Unii au plecat apăsându-şi mâna pe inimă, aşa cum faci în faţa omului pentru care ai un profund respect. Alţii au mai stat la coadă şi să scrie mesaje de adio în caietul lăsat de familie special pentru asta. Nu au făcut poze cu telefonul mobil, nu s-au împins să facă filmuleţe cu aparatul de fotografiat, aşa cum s-a mai întâmplat alte dăţi, în situaţii asemănătoare. Până seara, în jurul sicriului s-a strâns un covor nemaiîntâlnit de flori şi lumânări, unele buchete îndesate direct în găleţi, să se mai câştige spaţiu. Printre flori, mici steaguri cu tricolorul.

Pe o coroană, cineva a scris "Adio, geniu bun!", pe alta, altcineva - "Plecând să mori un pic, câtă durere ne-ai lăsat în suflet/ Să-ţi fie somnul lin şi codrul aproape". La intrare, un poet anonim a postat pe zid o planşă uriaşă cu o poezie scrisă de m