Adrian Păunescu a fost un bărbat cu un noroc remarcabil. Chiar şi atunci când a ieşit din scenă, a avut şansa să o facă pe îndelete, să-şi regizeze plecarea compunând scrisori emoţionante şi beneficiind de cel mai cunoscut teatru modern: televiziunea de ştiri. Dar, în ciuda favorurilor abundente oferite de către soartă, povestea vieţii lui Adrian Păunescu demonstrează puţina însemnătate a norocului în ecuaţia împlinirii umane.
În tinereţe reuşea să scrie într-o singură zi 90 de versuri pe o temă dată, zdrobindu-şi prietenii poeţi cu o creativitate diluviană. Se născuse cu norocul unui talent uriaş, dar şi în momentul istoric adecvat stilului său. Naţionaliste şi pline de patetism, versurile lui Păunescu dansau între minore nuanţe subversive şi majusculele propagandei comuniste. O echilibristică din care s-a hrănit şi succesul cenaclului Flacăra, tolerat de către Partid şi apreciat ca fiind supapa perfectă pentru nemulţumirile tinerilor din anii ‘70. În 1989, Păunescu a avut şansa unei Revoluţii schilodite din care Partidul a ieşit cu un apetit mult mai feroce decât în anemicii ani ‘80. Câţi îşi mai amintesc că, în 1996, Adrian Păunescu a candidat la Preşedinţia României din partea unui partid condus de un fost prim-ministru ceauşist? Soarta i-a adus şi un scaun de senator, dar Păunescu nu este singurul intelectual european cu opţiuni politice îndoielnice. Mai mult, Păunescu nu este singurul intelectual român care şi-a aşezat singur pe umeri mantia de călăuză a neamului. Avem însă dreptul, o spune Orwell, „să ne aşteptăm la o decenţă obişnuită chiar şi din partea unui poet“.
„Mă terorizează tenace până încep să plâng. Plâng de stupoare, de neputinţă, de disperare. Pe înfundate, fără martori, (Adrian) devine canalie“, scria în 1969 femeia care i-a născut lui Adrian Păunescu doi copii. Scriitoarea Constanţa Buzea a publicat un jurnal de o tristeţe sufocantă,
