Istoria culturii romane are personalitati minunate, pe care involburarile timpului le-au scos o vreme la lumina, pentru ca apoi sa le impinga in adanc, acoperindu-le stralucirea. O mare uitata este si Lucia Apolzan, mana dreapta a profesorului Dimitrie Gusti, o cercetatoare tenace a satului romanesc, pe care o celebram cu piosenie si emotie

Intr-o seara tarzie, zabovisem mult, oricum prea mult, si totusi, nu indrazneam sa plec de la perechea aceea de oameni foarte varstnici, aflati bine peste 90 de ani, care ma considerau prietena dar care, in seara aceea, pareau sa fi uitat ca eram acolo, cu ei. In simbioza lor, ea era cea care-l ingrijea pe el, devenit orb, de ceva vreme, si aproape tintuit la pat. Numai ca, de cateva zile, ei ii mergea din rau in mai rau, si acum se chircise covrig la picioarele patului, cumva in diagonala cu sotul ei, care-o striga din ce in ce mai tare, mai speriat - "Luci, unde esti, de ce stai departe, de ce nu vii langa mine, de ce?!". Ea incerca, soptit, sa-l linisteasca: "Sunt aici, nu pot sa vin, Horia, sunt aici...". "Da-mi mana, macar, Luci, da-mi, mana!".

Bratele li se intindeau unul spre altul bajbaind si neajungandu-se. Imi pareau, bizar, doua gaturi lungi de cocori insetati, cautand o apa ce se retragea din fata lor. Brusc, nu stiu cum mi-a venit si nici de ce, fara sa gandesc, m-am asezat intre ei si i-am dat fiecaruia cate o mana de-a mea, infiorata... Simteam cum trec curenti prin mine si cred ca tremuram usor. El mi-a sarutat mana, ea mi-a mangaiat-o, mi-au vorbit mult si nu stiu, nu mai stiu nimic, nici un cuvintel, decat ca era atata iubire, recunostinta, prietenie si caldura in mainile lor teribil de reci. Asta o stiu si, parca, o traiesc inca, uneori. La un moment dat, mi-a fost teama sa nu simta ca in mana lor e o alta mai calda, mai tanara, mai neteda decat cea pe care o asteptau. Sa nu se creada inselati,