- Cultural - nr. 667 / 6 Noiembrie, 2010 Cu adevarat saraci suntem, de-acum... Dragii mei compatrioti, Va scriu dintr-o situatie mai putin obisnuita. Nu, nu va scriu din lagar. Nu, nu din vreun azil politic pe care l-as fi cerut in alte parti. Nu va scriu nici macar din pogonul meu de libertate personala, ocrotit si pregatit pentru a-l semnaliza in teritoriul liber de ura, de prejudecati, de ranchiuna. Va scriu, pur si simplu, din Serviciul de Reanimare al Sectiei de Chirurgie Cardio-Vasculara a Spitalului de Urgenta - Floreasca, din Bucuresti. Ani si ani am evitat sa calc treptele unui spital. Carmen, Ana-Maria, Andrei, prof. dr Ionescu-Targoviste, dr Mihai Viorel, dr Cristian Serafinceanu au tot insistat sa ma internez pentru a rezolva in fond durerile care m-au tot incercat. A venit insa intr-o seara, intr-o stricta complicitate cu Ana-Maria, prof. dr Mircea Beuran si m-a convins, cu argumente serioase si imbatabile, ca, daca vreau sa traiesc in continuare, trebuie sa ma las pe mana medicinei performante a momentului. M-am limpezit si am decis ca asa voi face. A doua zi, la 13:30, conform fagaduintelor, a venit Ambulanta, cu medici siguri pe ei insisi, cu brancardieri hotarati, si m-a luat. Jumatatea de ora traita in Ambulanta m-a costat, din punct de vedere nervos, jumatate de viata. Nu-ncapeam pe targa. Imi erau amenintati genunchii de pragurile pe langa care aveam sa trecem, am fost internat in cea mai mare graba la sectia condusa de marele medic Mircea Beuran. Cautarile n-au incetat insa. Mi s-au facut primele 15-20 de investigatii. Intre timp, a avut loc un dialog intre cei doi profesori, care-si impart acelasi spital de urgenta, dr Beuran si dr Bradisteanu. Ei au ajuns la concluzia ca problema mea principala e inima. Au decis sa ma mute in zona dotata electronic pentru cele mai profunde determinari ale existentei inimii in pieptul meu si concluzia a fost