Urmărind programele TV, mai că-ţi vine să te întrebi: care e, de fapt, spaţiul rezervat publicităţii? Cele câteva minute pe oră, împănate cu minciunele vesele, sau celelalte, grosul?

Ce face marea parte a presei, în aceste zile şi-n cele care vor urma, nu este tot publicitate sub deghizarea jurnalismului? Instituţii media vând produse politice cu competenţa şi râvna unor agenţii de specialitate. Măcar în publicitate, prin convenţie, exagerarea, rolul jucat şi răsplata financiară sunt asumate. În plus, nu ai voie să te referi direct la concurent. Ce rost are însă, în lumea teleshoppingului politic, să vorbeşti despre calităţile produsului pe care-l vinzi când ai minunata ocazie de a-l umili pe celălalt, scoţându-i în evidenţă doar punctele slabe, căderile, greşelile? Aşa cum se întâmplă când moare un om: în câteva minute apar corbii primelor păreri. Se practică, aici, pe buza catafalcului, ori sanctificarea lăcrămoasă, ori scuiparea justiţiară, în acea perioadă în care, totuşi, ar fi trebuit să se audă „Să-i fie ţărâna uşoară".

Această ţară trăieşte doar din luptă oarbă şi din sentinţe aprige. Totul e împărţit în două, de la stadion până la CNA, de la Curtea Constituţională până la publicul din jurul sicriului lui Adrian Păunescu. Şi ce ocazie fabuloasă e moartea - evident, a altuia -, de a-ţi face ţie reclamă, de a te ataşa la brăcinarul celui de-abia dus, fie printr-o mică povestioară, fie printr-o critică fioroasă! Şi ce metaforă ascunde această grabă: într-o ţară care se trezeşte la viaţă numai când moare cineva cunoscut, producem doar păreri, adică o formă de neant.

Asistăm, în diferite forme şi puneri în scenă, la aceeaşi comparaţie, între produsul „celălalt", „obişnuit", decrepit şi noul produs, modern, deplin curăţător. Celui vechi i se pune cruce şi mai rămâne prin colţuri de debara sau de bibliotecă, cel nou începe să-şi înjghebe acum