Am crescut cu versurile lui Adrian Păunescu în inimă şi în gând. "Microbul Adrian Păunescu" mi-a intrat în sânge la un cenaclu Flacăra, unde l-am ascultat pe viu sub răpăiala ploii. Am trăit faza acută a bolii cu fiecare spectacol pe care de cele mai multe ori îl ascultam la un radio vechi din casa părintească, nereuşind să ajung mereu la spectacolele ţinute în aproape toată ţara. În prag de seară, până-n noapte nu mă dezlipeam de bătrânul aparat, fredonând în şoaptă: "Şi totuşi există iubire/Şi totuşi există blestem/Dau lumii, dau lumii de ştire/Iubesc, am curaj şi mă tem".
Părinţii mei erau deja cuceriţi, după ce se întrerupea emisiunea radio, mă rugau mereu să le cânt "Rugă pentru părinţi". În anii '80, versurile lui cântate de Ştefan Hruşcă ajunseseră pe buzele tuturor din preajma mea, acasă, la şcoală, la joburile părinţilor: "Enigmatici şi cuminţi/Terminându-şi rostul lor,/Lângă noi se sting şi mor,/Dragii noştri, dragi părinţi."...
Apoi a început să nu mai îmi ajungă doar emisiunile de la radio. Boala Adrian Păunescu mi s-a cronicizat când am descoperit poetul mai în profunzime în liniştea Bibliotecii "V.A. Urechia" din Galaţi, un loc al copilăriei şi adolescenţei mele. Ascultam Anotimpurile lui Vivaldi şi citeam "Iubiţi-vă pe tunuri", cu curiozitatea celui care intră pentru prima dată pe un asemenea tărâm. "Citiţi cartea mea - ne spunea,/Când viaţa v-a obosit de-ajuns într-o zi". Oare v-a obosit de-ajuns viaţa azi, când, tragic, poetul nu mai e, ca să-l descoperiţi ori redescoperiţi pe cel ce a fost, în stilu-i unic, un militant al iubirii şi al păcii universale?! Eu cred că da. Şi dacă nu, revino mâine, ori în orice altă zi, citeşte-i slova şi dăruieşte un dram din tine celui care a fost şi ne va fi ursitorul ce a dăruit generaţiei tinere iubirea pe tunuri.
"Şi când veţi vedea/În faţa ochilor voştri arzând de iubire/Tunur
