ADRIAN PĂUNESCU
20 iulie 1943 Copaceni, Basarabia
5 noiembrie 2010 Bucuresti
Radiografia unui ex-poet*
Ce loc să ocupe Adrian Paunescu în ierarhia liricii româneşti? Să fi rămas între treptele de sus catre care totdeauna aspiră, sau duhul mlaştinii în care a păşit de bună voie i-a absorbit ultimele silabe poetice?
În convorbirile cu Alexandru Ivasiuc, prietenul tinereţii noastre, Păunescu era un subiect preferenţial. Sub propriul lui acoperiş, Ivasiuc nu povestea decât banalităţi. Când simţea nevoia de conversaţie mai elevată, ne lua de braţ şi ne scotea pe sub castanii de la şosea. Am înţeles această necesitate: stătuse şase ani la închisoare şi cunoştea toate rafinamentele securităţii. Mai târziu, când ne ajunseseră la urechi unele zvonuri dureroase, că Ivasiuc rămăsese sub înrâurirea nefastei instituţii, am început să dăm şi altă semnificaţie acelor manifestări de prudenţă excesivă. Dar asta e cu totul altă poveste, asupra căreia nu avem nici tăria nici căderea să ne oprim. O dată, drept epilog la aceste infinite discuţii ambulatorii, Ivasiuc ne-a spus: „În clipa de fata, literatura noastra e o balta statuta, cu miros de hoit. Or, Paunescu e un fluviu. Da, recunosc, ca toate marile fluvii, el poarta cadavre de cai si salcii moarte, rostogoleste mâl si nisipuri tulburi, dar e viu, se misca". Sub puternica impresie a comparatiei lui Ivasiuc, nici nu ne-am gândit sa-l contrazicem. Mai târziu însa, prin însasi succesiunea faptelor, i-am gasit cusururi care mergeau pâna la anulare.
Lira lui Paunescu s-a dovedit a avea un viciu fundamental de constructie: lipsa de luciditate si de masura. „Fluviul" sau poetic nu cara cu sine simple mortaciuni. Daca se poate spune asa, el rostogolea cu buna stiinta stârvul unei epoci întunecate, careia nazuia sa-i dea iarasi trunchi si ramuri otravite. Am înteles aceasta citindu-i poemele cu
