In ziua dinaintea mortii lui Adrian Paunescu ma bantuiau doua ganduri. 1. Se va gasi cineva care sa il numeasca cel mai mare poet roman de la Eminescu incoace. 2. Totusi, nimeni nu va indrazni si nu va merge pana acolo, incat sa spuna ca Traian Basescu si regimul sau l-au omorat pe Adrian Paunescu.
Corneliu Vadim Tudor aproape ca spus-o, in cele din urma, chiar daca fara subiect si predicat, putin voalat. Istoria literaturii va face dreptate in privinta operei lui Paunescu. Prezentul este insa extrem de nedrept cu poetul. Toti adulatorii lui se intrec in a-i spala trecutul. De la “disidentul” Paunescu, cel care s-a opus lui Ceausescu, pana la eliberatorul frustrarilor unui popor chinuit si injosit de un sistem absurd, admiratorii lui Paunescu se grabesc in a-l mitiza pe poet.
Asa ajung toti sa mistifice inca o data trecutul, viata lor, a noastra si propria istorie.
Poate ca Adrian Paunescu nu si-ar fi dorit sa ramana in constiinta poporului sau drept “disidentul” lui Ceausescu. Poate ca istoria, privita de pe o scara de sute de ani, va ajunge la un moment anume sa il considere pe Ceausescu drept unul dintre cei mai mari conducatori si fauritori ai neamului romanesc. Si atunci, ce am facut din Paunescu?
Cum poti sa fii drept cu Adrian Paunescu, mai ales acum dupa disparitia sa? Poeziile sale din tinerete au atins universalul umanului. Cum a fost facut pasul de aici catre ideologia regimului comunist. Paunescu si-a inchinat apoi talentul in slujba unui singur om. I-a intarit astfel sistemul. Poate ca talentul sau artistic va sterge, in viitor, plecaciunile si odele inchinate lui Ceausescu. Poate ca “Sa traiti, Maria Voastra!” – va fi amintit doar ca o alta modalitate stilistica de exprimare a geniului paunescian. Poate…
Dar oare au fost spectacolele cenaclului Flacara altceva decat creuzete de smuls lacrimile tinerilor in numele unei liber
