Între “fata lui tata”, cu toate că nu am înţeles de ce a trebuit recomandată intens aşa împotriva propriilor convingeri, şi o trupă pe care nu apucasem să o văd dăţile precedente, adică între o piesă şi un trio cu frizuri intenţionat asimetrice, am ales We Have Band.

Pentru că nu le ascultasem albumul, din cauza pieselor difuzate la radio, am hotărît să le dau deci să-mi ofer şansa. Iar acasă l-am mai ascultat de cîteva ori. Am făcut ordine în mintea mea şi în legătură cu această trupă, eu avînd o memorie dezordonată cînd vine vorba de lansări de albume. E drept, nici nu l-am aşteptat, şi repet, radioul nu m-a făcut să par prea curios, Divisive sunînd prea a Ting Tings pentru mine. Sau hai prea a Bloc Party la repetiţii (îmi este imposibil să nu-i compar, mai ales din cauza lui Darren Bancroft). Cum cu ei a fost o pierdere de timp, mă asşeptam să fie la fel şi cu WHB. Un album despre care aflu că a fost aşteptat. Trupa asta a intrat bine de tot în atenţia londonezilor de pe Twitter, dar cred că mai mult din cauza remixurilor de care au beneficiat şi a coverurilor făcute. Oricum ar fi, cei trei foşti angajaţi ai labelului EMI au semnat cu Naive şi au lansat albumul de debut sub tutela lui Gareth Jones (Grizzly Bear, Interpol sau These New Puritans). Cel mai serios disco rock, prea bine calculat (a se citi mercantil), savuros de uşuratic în momentele lui bune, dar irelevant în unele piese.

Concertul de aseară a fost, ca şi albumul, împărţit în două: pe de o parte, disco rockul dansant, care a pus la treabă cîteva fane Guerrilla, iar pe de altă parte pauzele apăsătoare, destul de rare din păcate, de aproape post-punk. Dar foarte exagerat cu tobele, Dede!

Între “fata lui tata”, cu toate că nu am înţeles de ce a trebuit recomandată intens aşa împotriva propriilor convingeri, şi o trupă pe care nu apucasem să o văd dăţile precedente, adică între o