Adrian Păunescu s-a stins ca să facă loc operei lui monumentale. Pentru că omul trăia cu o energie și o pasiune care făceu gol în jur, mistuiau totul. Vroia mereu tot, vroia să fie in centrul unui univers care ne cuprindea pe toți. El merita să fie în centrul lui, noi nu aveam de unde să știm acest lucru. Transforma fiecare secundă a vieții lui întrun spectacol viu, nu lăsa clipa să se transforme în cotidian. A fost un spirit neliniștit care s-a întâlnit cu viața într-un timp lepros. Poezia lui și Cenaclul Flacăra au fost un luminiș al unei nopți istorice pe care am traversat-o cu toții. Tot ce atingea se transforma în poezie și uneori nu mai putea distinge între viață și artă. A avut curaj în perioade când toți tremurau de frică și s-a temut în momente pe care noi le petreceam în inconștiență sau orbire. A trăit excesiv, a iubit ce era interzis, inclusiv puterea, a scris pentru ca să putem noi, muritorii de … gând, să trăm prin versurile lui ca niște ființe celeste.

A trăit ca un mare spirit al timpului nostru toate dramele noastre și inima lui nu putea rezista la infinit. Acum nu va mai deranja pe nimeni, a plecat omul, dar se va înălța opera. Il vom cunoaște cu adevărat abia după ce ființa lui de carne s-a dus. In golul absenței sale ne va fi tot mai drag, tot mai apropiat, tot mai prieten.

Drum bun, frate mai mare al meu!

Miroase a iarnă și dincolo de vamă te așteaptă Nichita, Grigore, Marin, Tatiana … toți cei iubiți de zei.Ce păcat că mortii i-ati fost dați ca soți!

IMPOSIBILA NUNTA

de Adrian Păunescu

Muntii mei duhovnici au intrat in ceata

Clopote batrane bat pe manastiri

Cand miroase-a iarna, nuntile ingheata

Pentru noi lunatici, imposibili miri

Vin sa ti se-nchine vanturi si dihanii

Viscolul asupra-mi cade ca un lat

Si ti-as face-o nunta cu un sat de sanii

Si cu felinare si cai ins