"Lumi!" - o strigam de cate ori o zaream.
"Lumi!", cu accent pe "i", uneori prelung ca o suieratura de tren, alteori timid, abia soptit, cateodata vesel, prelungind in cantec jucaus "i"-ul acela care imi devenise, si el, atat de drag.
Cum se intampla sa stea tocmai peste drum de bunicii mei, o vedeam des. Ba trebaluind prin curtea acoperita de un agud urias, din care ploua cu fructe negre si zemoase, aproape toata vara, ba venind la fantana sa ia apa, ba mergand repede, cu cozile ei groase, castanii, saltandu-i pe umeri, de parca fiecare zi era o sarbatoare.
"Lumi!" - ziceam, si ea parca abia astepta sa-si intoarca spre mine chipul imbujorat si sa-mi zambeasca intrebator - "Ce e?" - facand in obraji doua gropite, care imi rapeau glasul.
O cunosteam de cand ma stiam, caci veneam la bunici in fiecare vacanta. Cat eram mai mici, jucam v-ati ascunselea, lapte gros, fotbal si carti, cu ea si cu cei doi frati ai ei. Formam o trupa teribila. Pe atunci o tratam pe Luminita ca pe un baiat. Era "unul" de-al nostru, imbatabil in poarta, la fotbal, si foarte inventiv in gasirea pedepselor la carti. Insa pe timp ce se inmulteau in tocul usii crestaturile de cutit cu care bunicul imi masura inaltimea, ma cuprindea o stare tot mai febrila in preajma fetei. Si chiar si atunci cand doar o stiam pe undeva pe-aproape, dincolo de ferestrele incarcate cu muscate ale casei, trecand spre garla, prin porumbul care fosnea, sau intorcand cu furca fanul pus la uscat, pe dealul din capul ulitei. As jura ca ii simteam mirosul de la kilometri departare, ca si cum mi-as fi ridicat usor nasul pe curbura gatului ei, dinspre umarul gol spre urechea mica, fara sa-i ating pielea bronzata si nici pletele de culoarea lemnului vechi. Cand ne aflam fata in fata, tot pieptul mi-era sagetat scurt si adanc, ca uneori iarna, cand se rupea gheata sub mine, si ma afundam in apele Cernu
