"Te salut, generaţie în blugi", îmi spunea Adrian Păunescu într-un cântec de la cenaclu. Era în 1983, eu încă n-aveam blugi şi puţini din generaţia mea aveau. Şi totuşi eram sigură că pe mine mă saluta poetul. Cam aşa aş fi vrut să scriu despre copilăria mea cu Adrian Păunescu. Până în urmă cu o zi.

Aş fi vrut să scriu cum am sărit în gâtul tatii când a intrat în casă cu două bilete gălbui, cu rând şi loc, la Casa de Cultură din Bacău. Venea Cenaclul Flacăra în oraş. Iar noi, acasă, eram înnebuniţi după cântecele acelea. Le ştiam pe de rost şi le cântam în maşină, în drumeţii. Mi-l amintesc pe tata cum asculta la radio spectacolele cenaclului în timp ce punea tacticos gogonele la murat şi cum pufnea nervos când Păunescu intra peste vreo melodie şi o strica, recitând versurile în avans. Sau pe frate-meu, încă nu mergea la grădiniţă şi îngâna cepeleag prin casă "Un'te duşi tu, mielule...". Şi-acum ştiu să cânt cap - coadă „Pământul, deocamdată".

Voiam să scriu despre primul meu cenaclu şi cât de mult mi-a plăcut. Oamenii ăia de pe scenă cântau dumnezeieşte despre Avram Iancu, despre Ştefan cel Mare, despre curaj şi iubirea de neam. Am strigat timp de 27 de minute, la îndemnul bardului, "Trăiască, trăiască, trăiască, să-nflorească/ Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!" şi am stabilit un nou record pe ţară. N-am înţeles niciodată de ce trebuia să strigăm aşa de mult, dar m-am ofticat teribil două săptămâni mai târziu când am aflat din revista „Flacăra" că Alba - Iulia a scandat cu 5 minute mai mult şi ne-a furat recordul. Oricum, la spectacol puteam să jur că-i iubesc pe toţi, şi pe Avram Iancu şi Ţara Românească şi pe tot neamul.

Aş fi vrut să vă mărturisesc că tot atunci, când l-am auzit pe Vasile Şeicaru intonând "Iubita mea, să ne-aruncăm în mare", mi-am promis că prima mea dragoste va fi obligatoriu "la mare". Însă mi-am revenit repede din visare cân