Despre omul Adrian Paunescu nu are nimeni, in afara de familie si prieteni, caderea sa vorbeasca. Vorba aceea: despre morti numai de bine.
Numai ca de astazi, poetul si politicianul Adrian Paunescu intra in istoria literaturii si a ultimilor 50 de ani ai Romaniei, iar din acest punct de vedere zicerile populare si sentimentele absolut firesti ale apropiatilor nu mai au ce cauta, insa (din pacate) abunda.
Am auzit formulari de tipul: "Dumnezeul literaturii romanesti", "demn sa treaca pe sub Arcul de Triumf", "un zeu din Olimp coborat o vreme printre noi", "un poet mai mare ca Eminescu" (Bebe Ivanovici dixit!) si alte asemenea forme de delir verbal.
Dincolo de ele, Adrian Paunescu a fost, desigur, o personalitate foarte complexa, cu multe lumini si umbre pe masura. A fost un poet de mare talent si extrem de prolific, cu o usurinta a versificarii si a metaforei demna de o carte a recordurilor. Foarte bine il defineste Associated Press, drept poetul care a atins mereu cele mai sensibile coarde ale sufletului. Acesta a fost si marele sau secret.
Nu cred ca exista cineva care sa nu vibreze la "Ruga pentru parinti", la "Totusi, iubirea" sau la vreo poezie inlacrimata despre Basarabia. Teme clasice cu efect garantat. Toate acestea l-au facut pe Adrian Paunescu un poet popular prin excelenta, dar nu ii asigura un loc alaturi de elita autentica a poeziei romanesti, acolo unde troneaza Mihai Eminescu, Lucian Blaga (singurul poet roman nominalizat la Nobel) si Nichita Stanescu.
Are priza la public, impresioneaza "naturelul", dar nu are nici inaltimile colosale si abisurile insondabile filosofice ale marii poezii romanesti. Se poate compara oare vreuna dintre poeziile sale cu capodopera eminesciana "Oda in metru antic" sau cu tulburatoarea marturisirea de credinta a lui Lucian Blaga: "Eu nu strivesc corola de minuni a lu
