In vremurile bune, inainte de criza, soferul de camion era la mare cautare. Intreprinderile de transport international, firmele de constructii, dar si firmele mici de transport cu 2 sau 3 camioane, toate cautau cu disperare soferi ca sa nu le stea masinile nemiscate in curte.

Cererea mare permitea soferilor sa schimbe firmele precum sosetele, mergand la cei la care retributia era mai mare. Ademenirea soferilor unei firme de catre alta era la ordinea zilei. In asemenea conditii patronii nici nu mai indrazneau sa certe vreun sofer venit din cursa cu vreun far spart, cu o oglinda smulsa sau cu rezervorul ceva mai gol decat ar fi trebuit.

Erau vremuri cand patronii trebuiau sa inghita in sec si sa taca din gura, ca nu cumva sa jigneasca vre-un sofer prea sensibil si sa-i trezeasca dorul de duca.

Exista in perioada aceea de mare vanzoleala si o firma care nu se temea ca o sa-i plece soferii, desi acestia aveau o retributie chiar cu ceva mai mica decat plateau alte firme de transport. Patronul firmei era respectat si temut, iar daca vreun sofer neglijent venea cu vehicolul avariat, era aspru certat, penalizat sau chiar i se imputa paguba.

Si totusi nimeni nu pleca, spre disperarea altor firme de transport, care nu puteau sa priceapa ce-i impiedica pe soferii acelei firme sa dea bir cu fugitii la salarii mult mai atragatoare decat primeau acolo unde erau angajati.

Secretul era de fapt foarte simplu. Cu mult inainte de avantul nebun dinaintea crizei, patronul acestei firme la angajare statea cu soferul de vorba si se interesa de soarta acestuia. Adica de familie, de conditiile in care traieste si ce ar vrea acesta sa mai realizeze in viata.

Si cum era vremea inconstientei cand cu o adeverinta de salariat puteai lua 5 credite la 5 banci, patronul nostru le vorbea oamenilor despre pericolul de a te indator