"Făcut-am castelul acesta
Fărâmă legând de fărâmă
Şi-acum când e gata, prieteni,
Priviţi-l ce trist se dărâmă"...
Ce noroc a avut Eminescu că nu se inventase televiziunea! Altfel, să te fi ţinut showuri păcătoase... Cu bărbatul Veronicăi Micle în studio, ţinând cele două fetiţe de mână, cu nevasta lui Slavici pe fly, spurcându-l pe Luceafăr, cu Maiorescu pe telefon, băgând strâmbe, cu un duplex la "Berăria Academică - Bene bibenti", cârciuma lui Caragiale....
În Ţara Melancolia a devenit terapeutic pentru unii să-i judece pe ceilalţi, să le cotrobăie febril biografiile. Prăsesc cititorii în stenograme, ne-au năpădit ghicitorii în pixeli, puiesc cusurgiii, doar-doar vor descoperi pe unul mai ticălos decât ei.
A murit de inimă rea un mare poet. O personalitate uriaşă. Apar autopsierii. Au revelaţii în direct: Adrian Păunescu a fost om. Iar astăzi, dacă tot i s-a ivit ocazia să moară, trebuie să cotrobăim în om până dăm de artist. Să scoatem artistul din om! Să prelevăm noi, în direct, carnea lirică de pe prozaicele oase. Să lăsăm din el ce ne convine. Cei care l-au înjurat porceşte îi înalţă osanale - fără să clipească, şi atunci, şi acum.
Dacă uscaţii lui detractori - cei care îl omagiază de trei zile cu râvna cu care l-au pus la zid - s-au prostituat cu toate Puterile şi-apoi le-au condamnat postum pe toate, Păunescu n-a făcut naveta de la stânga la dreapta. L-a apărat pe Ceauşescul lui când colegii intelectuali se băteau cu comunismul în efigie, construindu-şi dizidenţe post factum. Nu s-a ruşinat să exalte românismul, până la sfârşit, în mijlocul unor europenişti furibunzi care eliberau permise de intrare în cultură.
Omul şi artistul au fost feţele aceleiaşi monede, capul şi pajura, una lăcomindu-se să strălucească, alta ascunzându-şi cocleala neputinţelor. Pizmaşii pot să se bucure: harul poetic nu e un galop