Ca sa vorbesc despre lacomie, n-o sa deschid o carte de religie sau un manual de etica si nici s-o sa apelez la un psiholog. Voi povesti concret despre omul de langa mine, colegul de cancelarie cu care ani de zile am impartit si bune si rele acolo, in scoala in care am predat.

Cand am deschis calculatorul si am citit mesajul care ma anunta sec, fara amanunte, ca domnul Gonzo tocmai murise, am ramas minute lungi cu ochii pironiti undeva in trecutul destul de apropiat, in anul de dinainte ca domnul Gonzo sa iasa la pensie.

Si parca am auzit-o iar pe colega de biologie care a spus asa, numai pentru ea, ca omul asta nu face a bine vazand eforturile pe care le facea sa-i mai fie trecut cate un ban la salariu atunci, in ultimele luni, stiut fiind ca totul conteaza si nu salariul de incadrare.

Accepta si cerea sa mearga in orice comisie de unde se putea obtine un minim de plata, cu ziua, cu ora, pe lucrare, nu conta cum. Nu voia, nu accepta sa piarda niciun ban daca era vorba sa se plateasca ceva.

Nu conta colegul mai tanar cu salariul poate jumatate cat al lui. Fara jena, de fata cu toti colegii cerea sa mearga el si motiva si de ce. Ne priveam si parca ne intrebam unde era colegul nostru atat de respectuos candva, omul de bun simt si intelegator, manierat, educat, primul cand era nevoie ca cineva sa fie ajutat.

Cred ca se temea nu atat de faptul ca trebuia sa iasa la pensie, ci de cat va primi odata iesit la pensie si daca-i va ajunge cat va primi. Si voia sa primeasca mult, nu conta cum, pe ce cai.

Ne povestise, la un moment dat, ca vorbise cu niste colegi, cunostinte de ale lui mai vechi, care-i spusesera cam ce ar trebui sa faca si cum s-o-ntoarca pentru ca in ultimele luni de scoala salariul sa-i fie cat mai mare.

N-a spus ce fusese invatat sa faca, se temea de ceilalti trei colegi car