Încrederea populatiei ar trebui să fie valoarea principală a oricărei instituții a statului. Indiferent de natura ei, orice asemenea entitate trebuie să aibă în rezervor combustibilul politic al legitimității. Fără asta, statul este slab și, vorba domnului SOV, trebuie neapărat întărit.

Un experiment efectuat în SUA (unde altundeva?!) a demonstrat o chestiune extrem de ciudată. Devenim cine ne consideră ceilalți că suntem. Mai precis, un grup de elevi mediocri a fost selectat pentru a verifica în ce măsură depinde dezvoltarea elevilor de atitudinea profesorului. Jumătate din ei - repet, absolut mediocri – a fost dată în grija unui profesor căruia i-au fost prezentați drept elevi foarte talentați la învățătură și cu inteligența mult peste medie. Cealaltă jumătate a încăput pe mâna unui dascăl care a fost păcălit că învățăceii săi au probleme mari la învățătură, iar inteligența lor se află sub medie. După un timp, cele două grupe au dat un test comun. Rezultatul a fost că cei bănuiți a fi mai înceți la minte au obținut rezultate mult mai slabe decât ceilalți.

Este evident faptul că și în afaceri componenta psihologică joacă un rol important. O bancă, oricât ar fi de stabilă, poate fi îngenuncheată de un simplu zvon. Ajunge ca deponenții acesteia să creadă ca banca este în pericol pentru ca să se formeze cozi imense la ghișeele acesteia pentru retragerea banilor, fapt ce pornește o spirală devastatoare ce poate duce chiar la falimentul respectivei instituții financiare. Firește, regula funcționează și invers. Dacă o companie are o imagine bună, susținută de entități care inspiră încredere - fie alte instituții, fie persoane -, clienții acesteia pot să-și asume riscuri uriașe sau să fie pur și simplu trași pe sfoară în cel mai grosolan stil cu putință. Un exemplu la îndemână este chiar cazul FNI și pretinsa garanție pe care CEC a oferit-o depunătorilor l