După spectacolul permanentizat deja al morţii Mădălinei Manole, mi-am spus că vor fi invăţat ceva şi televiziunile despre etica morţii. Nici vorbă! Am privit consternată reportajele-dezbateri despre moartea lui Adrian Păunescu, ziarul care nu s-a sfiit să îi publice trupul depus în sicriu, până când am decis că trebuie să mă opresc din masochism şi să renunţ la a mai privi.

Omagii, aduceri aminte, metafore generoase, lacrimi, priviri înmărmurite la căpătâiul televizat al unui om care a murit cel puţin cu o adâncă durere. Adrian Păunescu nu s-a simţit iubit în ultimii 20 de ani de poporul pe care l-a iubit asa cum a ştiut el. Cu tumult, cu poezii scrise la secundă, cu accente care pe unii îi mobiliza, pe alţii nu (suspectându-l de falsitate, de narcisism), reuşind să hipnotizeze mase de oameni. Pentru Ceauşescu stadioanele se umpleau cu forţa, prin mobilizarea secretarilor de partid, căci altfel puţini ar fi fost acolo din convingere. Păunescu reuşea asta fără nici un secretar de partid. Ba oamenii plăteau şi un bilet doar ca să fie acolo la Cenaclu, strigând în delir: Lumină, Luptă, Libertate!

Am trăit acea perioadă la Târgu Mureş. Acum, după mulţi ani, cu toate rezervele pe care le am faţă de fenomenul Adrian Păunescu, îmi amintesc însă un amănunt care încă îl aşează pe primul loc printre cei mai puternici manipulatori ai maselor: la Târgu Mureş, la acele spectacole ale Cenaclului Flacăra, alături de mine erau colegii de liceu, de la secţia maghiară care cântau cu acelaşi patos “Trăiască duhul lui Iancu” sau “Treceţi batalioane române Carpaţii”. Cum reuşea nu mă întrebam pe atunci. Mi se părea pur şi simplu natural. Acum, spun că nu mai e altul care să reuşească aceasta minune. Hipnotiza, pentru că părea mai sincer decât toţi ceilalţi când spunea România. În schimb, nici măcar Păunescu nu a schimbat sentimentul românului faţă de Ceauşescu. Poate nu a