Senatorul Liviu Câmpeanu a propus ca viitorul guvern să fie de uniune naţională, iar patriarhul Daniel să devină premier. Domnul senator nu poate fi tratat drept ignorant, fiindcă n-ar şti istorie interbelică românească - din vremurile mult contestatului patriarh Miron Cristea -, şi nici drept obtuz, fiindcă ar confunda naţiunea cu o obşte monahală. Nu cred nici că şi-ar dori să intre la şedinţele Parlamentului bătând mătănii şi să înlocuiască dezbaterile cu rugăciuni, ca într-un legislativ devenit conclav ori sinod. Domnia sa a simţit, cred, încotro bate vântul, fiindcă ştie oricine că de-acum fostul departament al cultelor arondat unui minister oarecare (sau anume) nu mai există, iar chestiunea ecleziastică a trecut, cu buget cu tot, în răspunderea directă a premierului. Să fi fost pus, ca şi Emil Boc, în faţa presiunii de a-mi descăpăţâna propriul popor prin măsuri dure, cu urmări pe termen mediu şi lung - ca vărsatul de vânt, poate că şi eu fugeam să pup poala Patriarhului. Vorba ceea: lasă să mă înjure lumea, bine că mi-am rezolvat iertarea păcatelor! Deci sub raportul contextului imediat, opţiunea devine inteligibilă.
N-aş vrea, totuşi, să uităm de mareele mai substanţiale care subîntind ingenioasa propunere. Întâi de toate, ultimii douăzeci de ani de politică românească arată că în topurile de popularitate anuale ale populaţiei, biserica şi armata sunt desemnate drept instituţiile cele mai demne de încredere cetăţenească dintre toate cele ce ne deservesc. Şi e normal să fie aşa: în timp ce armata împuşca oameni prin oraşele lui decembrie 1989, biserica închidea uşile edificiilor de cult în care, înnebuniţi de spaima gloanţele, manifestanţii sau simplii trecători voiau să se ascundă. Ca să nu se producă stricăciuni. Fireşte, în Biserică, stricăciunile materiale contează mai mult decât cele spirituale. De primele se ocupă bunii gospodari în sutană, chi
