Astazi, totul ajunge cu iuteala pe ecran. A respecta intimitatea, a incerca s-o aperi de intrusi a devenit un gest desuet. Uneori, primul care dirijeaza fanfara funerara pe aleile tintirimului e insusi muribundul. In 1991, vizionind un film despre Petre Tutea, am fost pentru prima oara frapat de indiscretia dezgustatoare a jurnalistilor in preajma mortii. Nu mai exista nici mila, nici bun simt, nici retinere. De indata ce adulmeca un posibil deces, presa libera se mobilizeaza unanim. S-a ivit un subiect! Camera de luat vederi e tintuita ferm pe usa spitalului. Nimeni nu intra, nimeni nu iese fara a fi interogat si filmat minutios (si nemilos). Daca ar fi cu putinta, regizorii ar inregistra pina si ultima suflare a muribundului. Acest fenomen lipsit de o minima decenta se repeta netulburat ori de cite ori moare un ins mai cunoscut. Au avut nefericirea sa moara pe rind - si sa fie ingropati in vazul tuturor - printesa Diana, Saddam Hussein, Madalina Manole. Enumerarea e heteroclita, fiindca in viziunea cioclilor nu a existat niciodata vreun criteriu moral, in afara aceluia al notorietatii, in alegerea victimelor. Iata, s-a transmis in direct moartea lui Adrian Paunescu. Jurnalistii s-au instalat cu o saptamina inainte in fata spitalului, cu aviditatea hulpava a unor pasari de prada. Stirile s-au blocat pe iminenta moarte a bardului. Mai mult, dintr-o neatentie, un post de televiziune a anuntat inca de miercuri, 3 noiembrie, ceea ce avea sa fie o certitudine abia vineri. In tot acest timp de agonie, experti in problema spinoasa a mortii si-au expus ex cathedra opiniile necrutatoare despre muribund. Unii au inventariat maniacal pina si insuficientele hepatice, renale, cardiace, respiratorii (presupuse sau reale) ale ilustrului bolnav. Ce-i drept, insusi defunctul, ba si fiica lui au tinut ca faptul suferintei si mortii sa fie cu adevarat public si deschis. De pe patul de