Adrian Păunescu a trecut de cealaltă parte a lumii. Călătoria prin viaţă i-a fost bun prilej lui Adrian Păunescu să-şi contureze profil universal. Călătoria prin moarte îl înstăpâneşte universal, de această dată definitiv şi irevocabil. Moartea lui Adrian Păunescu, atât cât s-a petrecut ea pe pământ, ne probează exemplar. Templul suferinţei este doar al celor plămădiţi de Maestru din sufletul său. Nimeni din afara familiei nu are a se apropia de suferinţa înălţătoare a Anei Maria şi a lui Andrei. Nouă ne-a rămas doar îndreptăţirea de a reacţiona într-o libertate aproape laică faţă de ultimul gest al lui Adrian Păunescu. N-avem decât să ne desenăm înaltul după cum ne sunt voinţa şi înţelegerea.

Întâmplările lumeşti m-au aşezat deseori în preajma lui Adrian Păunescu. L-am cunoscut pe omul caracterizat de o voinţă aproape dictatorială în orice întreprindere a sa. Pe omul care nu închipuia vreo forţă capabilă să-i stea în cale atunci când îşi propunea ceva. I-am aflat prin preajma lui Adrian Păunescu pe micuţii care se temeau de moarte în faţa pornirilor năvalnice ale tăvălugului. Temerea lor era justificată. Fiindcă Păunescu strivea prostia fără milă. Dar temerea onomatopeicilor nu se potrivea cu aşezarea inteligentă a relaţiei. Maestrul avea frâne rezonabile în faţa replicilor potrivite staturii sale. Din onomatopeici, Adrian Păunescu şi-a croit slugile. Din cei de-o seamă cu valoarea şi-a ales prietenii. Iar portofoliul de slugi, ca şi cel de prieteni îl caracterizează de minune, îl caracterizează cinstit şi fără greşeală pe omul care a fost Adrian Păunescu.

Acum, când doar el, omul, a rămas fără replică, regretele sunt ale prietenilor de viaţă şi ale celor împrieteniţi cu poezia. Slugile trăiesc în iluzia eliberării. Striviţii, produşi ai unor nereuşite cezariene culturale, încocinează momentul prin înjurătură jegoasă. Nimeni nu le poate interz