Cred că la asta se rezumă până la urmă existenţa: vii şi pleci, din tine în tine, din tine în celălalt, dintr-un loc în altul. Măcar de-ar fi cu folos. Măcar de te-ai alege cu ceva din toată vânzoleala. De aceea invidiez eu două categorii de oameni pe lumea asta: pe cei care călătoresc mai mult de 6 luni pe an şi pe cei care nu sunt nevoiţi să se grăbească niciodată.

Stăteam zilele trecute la semafor înşirând cuvinte dulci în gând pentru că nu se mai făcea verde când am observat lângă mine doi tineri sărutându-se cu foc, deloc preocupaţi de schimbarea culorii aparatului blestemat. Şi recunosc, după ce am trecut pe cealaltă parte, am întors capul să văd dacă au trecut şi ei. Bineînţeles că nu, ei se sărutau în continuare, tablou destul de ireal la o oră de vârf la care chiar şi în Clujul molcom oamenii abia aşteaptă să se calce în picioare. Ceea ce m-a făcut să ajung la concluzia că până la urmă tot dragostea, aşa cum o fi ea, egoistă sau generoasă, de-o viaţă sau de 3 ani, cu picioare scurte sau cu ochelari de cal, tot ea ne facem să ne încetinim pasul grăbit şi să nu mai avem nevoie de a ajunge la o destinaţie, pentru că e ea însăşi una.

Ce să fac, sunt o romantică incurabilă şi dacă e cumva moştenire genetică, atunci se pare că voi rămâne aşa şi dacă voi avea norocul să ajung la vârsta protezei dentare. Şi după scena de la semafor, mi-am promis că nu o să mă mai grăbesc niciodată nicăieri. Doar acasă. Acolo unde zgomotul cheii în broască e cea mai frumoasă melodie a zilei. Acolo unde ne întoarcem, pur şi simplu.

Îmi amintesc de un dialog simpatic după o ceartă zdravănă în care ea îl întreabă: De ce m-aş întoarce acasă? Iar el îi răspunde Ca să mă speli pe cap.

Aşa e, trebuie mai mult decât un te iubesc ca să tregi pragul. Sau să nu treci strada când se face verde. E complicitatea aia care te ajută să fentezi cotidianul şi care te fac