A fost nevoie sa mai moara cineva. Ca sa le faca stomacurile sa taca, sa poata sa le lege basica fierii si sa dea gurilor comanda stand-by, Dumnezeu a varat in huma un poet. Asa cum l-a dus la El pe Dinica, pe Iordache si pe multi alti artificieri ai simtirii romanesti, indoind inima care plangea cu fericirea de-a nu mai auzi poceala nationala.
Ce-i drept, germenii neputintei de-a stapani navala urii s-au aratat deja ieri, pentru ca nu toate televiziunile si-au putut abandona grila, si au lasat sa scape spre popor un pic din adevarata natura a celor transformati vremelnic, ca nu se facea altfel, in jeluitori.
Dar acum, ca ni l-am amintit pe Adrian Paunescu, ne-am retrait tineretea si anii cand Cenaclul Flacara, ca Metronomul de la Europa Libera, sau Actualitatea Romaneasca (sa nu fim ipocriti, la vremea aia nu faceam dosare de cadre asa cum am apucat in democratie, adevarurile erau adevaruri indiferent de cine urma sa devina Neculai Constantin Munteanu) ne tineau in viata, putem sa sarim inapoi.
Ne-asteapta mocirla, zemoasa, adanca si satioasa, izbavitoare pentru cei care dorim sa fugim din propriile vieti si sa pierim in personalitatea altora. Ne-asteapta ei, politicienii, sa ni se dezvaluie din nou, ca si cand prestatia lor ar putea sa ne aduca o alta fata a realitatii, nu tot acea puturosenie de care nu am habar de ce nu fugim.
Am, totusi, intr-un ungher al capului, o temere: si daca privind spre ochiul natiunii, inlacrimat din cauza pieirii unui constructor de cuvinte si intelesuri, nu de legi si destine fortate, politicienii vor decide cu totii sa ia o pauza de la ipocrizie, minciuna, incompetenta si toparlanie? Si sa se desfiinteze mahalaua, din lipsa de locatari?
No f... way!
Si-atunci, care e solutia, daca tot am ales sa ne inmormantam de vii intr-o lume unde si starea de sanatate si cea de boa
