Un comentariu intitulat "Cultura urii în on-line-ul sud-est european", găzduit de Deutsche Welle, pune accentul pe una dintre cele mai importante cuceriri ale relativ tinerei democraţii româneşti (până la urmă, la scara istoriei noastre multimilenare, ce-s două decenii?): libertatea de a urî. Sursa: EVZ

Iar mediul în care se manifestă cel mai bine această ură, cunoscând cea mai prolifică activitate în perioadele electorale, e cel virtual. Dacă în decembrie 1989 ne-am luat raţia de libertate, apariţia internetului ne-a arătat şi la ce poate fi bună. Azi, putem să ne urâm crâncen, între noi, dar şi pe ceilalţi, la adăpostul anonimatului, într-un sat fără câini de dimensiuni planetare.

De unde atâta ură în societatea românească? În bună măsură, ea izvorăşte din anii comunismului, în care ni se permitea să îi urâm doar pe imperialişti sau pe revizionişti (numai teoretic, apropierea de duşmanii ideologici fiind strict interzisă), având însă libertatea de a adora conducerea ţării şi a partidului. Logic, s-a strâns o frustrare uriaşă, care nu s-a risipit nici după Revoluţie. Conectarea la internet a dus această ură pe un nou făgaş, fiindcă spaţiul virtual e unul aparent fără reguli: dacă în viaţa de toate zilele, manifestările urii sunt pedepsite, pe net nu păţeşti nimic şi, oricum, nu se ştie cine eşti, întrucât te ascunzi sub un pseudonim. La noi, în mediul virtual, nimeni nu e ferit de invective.

Nu există prestigiu, carieră, demnitate care să nu fie contestate, hulite, desfiinţate.

Personalităţi de prim rang, de la Andrei Pleşu la Mircea Cărtărescu, s-au pronunţat în această chestiune, comparând internetul cu reţeaua de canalizare a unui oraş, unde sunt deversate dejecţiile şi deplângând faptul că sunt combătute nu ideile, ci autorii lor.

Ar fi însă simplist să punem ura atât de prezentă astăzi pe forumurile zi