Am fost bolnav în week-end-ul Păunescu, aşa că m-am uitat la televizor. Nu doar pe posturile de ştiri. Păunescu pe TVR1, pe Cultural. La Sport. Am citit două episoade ale unui interviu luat de AP lui Radu Cosaşu, în 13 martie 1972. Cosaşu: „ Generozitatea e un cuvînt cu prea multe silabe pentru mine. Nu poate exista, domnule Păunescu, generozitate în lumea literară.”

Adrian Păunescu a fost un om mare. Mare la stat, la sfat. Cu prea multe silabe. A funcţionat ca o centrală termică. Zice el. Ca un convector, de fapt. Massa băga combustibil, el îl convertea. Funcţiona doar cu paie, cel mult lemn de brad. Paiele, lemnul de brad se găsesc peste tot. Ieşea un foc scurt şi intens, cu fum. Nu iese foc fără fum. În România nu se prea făcea foc, nu era voie. Te încălzeai cum puteai.

Adrian Păunescu a făcut bine. Bine, lui şi familiei lui, dar şi altora. L-a salvat pe Ovidiu Ioaniţioaia, da. Pe Marin Sorescu, pe mulţi-mulţi. Ar fi intervenit şi pentru Manolescu şi Pleşu. Pe lîngă însuşi Ceauşescu. A intervenit ca un haiduc pe lîngă un şef de trib. Cu aplomb şi fidelitate. Puterea politică era pentru el mai sfîntă decît sacrul însuşi. A pompat multe cuvinte în „eu”. A fost un geniu care-şi permitea să se creadă ba spirit hegelian, ba napoleonul cuceririi de sine.

Adrian Păunescu a fost un poet. Genial, fie. Dar „printr-o mişcare de recul, creaţia lui Adrian Păunescu s-a întors la o vîrstă premodernă a poeziei româneşti, la acel paşoptism grandilocvent, animat de idealuri sociale şi naţionale” (Daniel Cristea-Enache). Problema geniului e la noi: s-a întîmplat vreodată în minţile noastre sensibile din 1848 în 1989?

Adrian Păunescu a fost un taumaturg. A descoperit oameni care descopereau leacuri. A venit să vindece, deodată. Puteţi să-i spuneţi spălare pe creier, persuasiune, însufleţire. Vorbiţi cu victimele şi întrebaţi-le dacă se simt victime. Uitaţi-v