Râsu' plânsu'. Aşa se numeşte o poezie scrisă de Nichita Stănescu. Cine? Ăsta a murit demult, nu mai e la modă. Acum e Păunescu. A murit Păunescu! Noi, ăştia mai tineri, fuga-fuguţa ne-am dus la "Gugal". P-a-u-n-e-s-c-u A-d-r-i-a-n. Am tastat fiecare literă cu mare atenţie, acum să dăm repede "sarci". Repede-repejor să memorăm două titluri de poezii, să nu părem proşti atunci când o să ne întrebe tovarăşii pe stradă de Păunescu. Noi să fim pregătiţi.

Ăi mai bătrâni, care mai ştiau câte ceva despre cenaclul Flacăra, cu bocitori, cu lacrimi la comandă, cu batistuţe albe, eventual cu amintiri împrumutate dacă e nevoie, s-au pregătit intens două zile, ca într-un mini-cantonament. A urmat încă o îngropăciune şi, cum suntem un popor de gură-cască, nu aveam cum să ratăm un astfel de moment. Suntem şi neam de traistă.

Şi tupeişti, vorba aia, ca să ne atingem scopul, călcăm şi pe cadavre. Pentru o panoramă mai bună, la înmormântarea lui Adrian Păunescu s-a făcut şi panaramă. Oameni suiţi pe cavourile lui Caragiale şi Nichita Stănescu precum nişte tancuri Panzer sau alţii, atârnând de cruci. Printre cei care au venit să îşi exprime sincere condoleanţe, băgătorii de seamă au ştiut cum să își facă simțită prezența și să fie consemnați şi în acest moment, deşi prezenţa nu le-a fost cerută şi nici nu se dădea nimic pe gratis. Era doar un moment solemn.

Oamenilor de cultură de la colţul blocului li s-a trezit brusc apetitul pentru convorbiri literare. Dacă îi întrebai acum două săptămâni, ca fapt divers, despre cenaclul Flacăra, începeau să imite timbrul vocal al lui Păunescu, apoi băgau o înjurătură. Acum, se prefac şi se dau mari înţelepţi şi iubitori de poezie. Duminică, la cimitirul Bellu, şi-au dat întâlnire junimea cocalară cu sedentarii ţării, care trăiesc din şi doar pentru astfel de momente. Să caşte gura şi "să se uite pe alţii" ca să vadă ce fac.