Când îl transformi pe Păunescu din poet de curte (aşa cum continuă să-l numească presa internaţională) în disident asemenea lui Goma sau Doinei Cornea, când declamaţiile „săru mâna, Măria Ta“ şi scrisorile jalnic-adulatoare – „Mă-nchin dumneavoastră pentru fantastica, surprinzătoarea capacitate de a descoperi adevărul (…) Să fii sănătos, omule bun şi drept, pentru a putea scoate de guler din scena politică fariseii şi pentru a ne conduce cu geniul dumneavoastr㓠–, devin, sub limba politrucilor şi a protocroniştilor reînviaţi, dovezi ale independenţei de gândire, când paranoia puterii se metamorfozează în lupta pentru libertate şi comparaţiile cu Eminescu, Nichita, Blaga, Iorga nu-l mai încap, este vorba despre o reaşezare programatică a tuturor ierarhiilor.

În această amplă operaţie de mistificare au fost angrenaţi, cu de-a sila, aş zice, şi cele două-trei mii de oameni care s-au perindat pe la catafalcul lui Păunescu. Mulţi, sincer nostalgici şi îndureraţi (păcatele şi romantismele tinereţii nu se cer negate), alţii făcând poze şi politică, mulţi curioşi, ca la orice îngropăciune. Nu am de ce să discut motivaţiile celor mulţi (nu mă refer la politicieni) care l-au condus la groapă pe Păunescu, ele ar trebui căutate în marea manipulare numită Cenaclul Flacăra şi în şi mai marea manipulare care a urmat, dar mă îndoiesc că ei veniseră să aprindă o lumânare pentru „luptătorul anticomunist Păunescu“ sau pentru glorificarea versurilor „Eroule sublim, Sunteţi Bărbatul Ţării şi Unica Salvare“. Spun, deci, că sensul prezenţei lor acolo a fost denaturat şi deturnat. Au fost transformaţi în masă de manevră pentru câţiva politicieni şi mogulii lor.

Mistificarea a fost pusă în practică de aceeaşi strânsură discutabilă care se învârte prin studiourile mogulilor, nu am văzut picior de critic, scriitor sau istoric pe acolo, declaraţiile episodice (la cald) ale câtor