Mai concret: dacă romanul marelui praghez începea prin consemnarea condamnării inexplicabile a lui Josef K. („Într-o bună zi, domnul K. fu arestat“), antiutopia lui Vişniec începe exact… viceversa („Într-o bună zi, Kosef J. fu eliberat“). Suntem aruncaţi, astfel, în „realitatea“ fantastă a unui univers concentraţionar asemănător celui kafkian, de Mitteleuropă abstractă, şi, totodată, într-o naraţiune care te prinde imediat în mecanismul ei logic, de parabolă cvasiabsurdistă. Claritatea şi precizia stilistică, dinamismul captivant al intrigii, aerul straniu, neliniştitor ce însoţeşte relatarea, perfecta suprapunere între „fapte“ şi „idee“ arată, în chip evident, mâna unui profesionist al cărui talent narativ se împleteşte perfect cu cel dramatic.

Complexitatea sofisticată din Sindromul de panică… lasă locul unei simplităţi complexe şi unei „poveşti“ despre capcanele şi relativitatea libertăţii. Căci, după înştiinţarea de „eliberare“ din captivitate, numitul Kosef J. se vede complet nepregătit pentru formalităţile eliberării efective. În aşteptarea schimbării hainelor, fostul deţinut-model e prins într-un interval dilematic: liber formal după mai mulţi ani de detenţie, dar aflat în imposibilitatea practică de a părăsi colonia penitenciară, nemâncat, fără adăpost cert şi fără haine noi. Aşteptarea se prelungeşte indefinit, întrucât croitorul închisorii nu poate bricola, deocamdată, haine de schimb din resturile putrede care-i ocupă atelierul, întâlnirea cu conducătorul închisorii se tot amână, iar cei doi bătrâni gardieni (Franz Hoss, un fost dur aproape decrepit, şi adjunctul său Fabius) îl „adopt㓠pe Kosef J. şi se ataşează de el, antrenându-l în nesfârşite partide de zaruri... După un timp, aceştia îndrăznesc chiar să-l lase nu numai „de capul lui“, ci şi ca înlocuitor de gardian pentru câteva zile, ceea ce-i dă prilejul eroului să experimenteze, pe lângă