Ceea ce deosebeşte lumea românească de azi de lumea de dinainte de 1990, în ce priveşte sloganurile administrative şi ideologice, e că azi nu avem astfel de sloganuri. Pot întocmi repede un inventar al propoziţiilor, lozincilor şi sintagmelor, conform cu care am vieţuit până în 1990. Dovadă cât de persistente au putut să fie.

Unul dintre acestea se referea la categoriile de munci. Ele erau numai două, iar formularea le număra astfel: A. cei care lucreză cu braţele şi cu mintea; B. de la oraşe şi sate. În anul 2010, am putea gândi că aici se subînţelege şi categoria bipolară a celor care munceau în acelaşi timp şi cu braţele, şi cu mintea. Înainte de 1990 însă, subcategoriile nu interesau. Numai cu braţele ori numai cu mintea lucrau trei clase: clasa muncitoare - cu braţele -, ţărănimea muncitoare - tot cu braţele -, şi intelectualitatea progresistă - doar cu mintea. Dacă aveai o minte de cârcotaş şi procedai la o numărătoare mai lungă, ar fi trebuit să-i pui la socoteală şi pe cei care munceau doar cu picioarele. Cum ar fi fotbaliştii. Ori pe fetele care munceau clandestin - totuşi se chema că munceau - cu fundul. Eu, scriitorul şi ziaristul, n-am ştiut cărei categorii îi aparţineam, deoarece munceam la maşina de scris cu degetele, iar o formulă de tipul "cei care lucrează cu braţele, cu degetele şi cu mintea" n-ar fi fost niciodată instituţionalizată.

Cu degetele lucrează şi pianiştii. Şi chitariştii. Şi prestidigitatorii. La ultimii, despre degete e vorba chiar în denumirea profesiei. Hamalii, şi ei, muncesc mai mult cu cârca şi cu ceafa decât cu braţele şi cu mintea. Cât despre precizarea "de la oraşe şi de la sate", aici chestiunea se complică şi mai mult, întrucât la ţară, la câmp şi în brazdă se munceşte mai mult aplecat, cu şalele înţepenite. Despre ei ar trebui să spunem că trudesc cu şalele şi cu ceafa. Cuvântul muncă, atunci când e fol