Ştefan Colceriu (Institutul de Lingvistică, Academia Română) restituie pluralitatea de sensuri a cuvântului caritas, plecând de la textele Antichităţii clasice şi tardive: Biblia, în primul rând, dar şi cărţile filosofilor preocupaţi de binele comun. Ceea ce rezultă dintr-o sumară investigaţie filologică este faptul că iubirea de aproapele oglindea, până în zorii modernităţii, un raport de transcendenţă: darul acordat semenului nu rezulta exclusiv dintr-un act de voinţă individuală (publică sau privată), ci oglindea un raport cu lumea nevăzută. Pentru că viaţa este un dar, pentru că întreaga creaţie oglindeşte misterul divin al iubirii, caritas slujeşte binele comun într-un orizont al Binelui suprem.

Radu Preda (Universitatea „Babeş-Bolyai“, Cluj-Napoca) aprofundează teologic această intuiţie şi ne arată de ce slujirea, din punctul de vedere al tradiţiei patristice, nu se opreşte niciodată la dimensiunea materială a îngrijirii. Orfelinatele, casele de bătrâni sau spitalele marcate de amprenta ortodoxă a creştinismului răsăritean oferă asistenţa materială într-o conjuncţie nedisimulată cu asistenţa spirituală: tămăduirea omului începe cu sufletul, iar despre această realitate nevăzută statul modern, agnostic din punct de vedere metafizic, nu poate spune nimic. Diaconia şi filantropia, arată Radu Preda, sunt extensiuni ale unei raportări liturgice faţă de aproapele. Suferinţa fizică scoate întotdeauna la iveală fragilitatea ontologică a persoanei umane; dacă precaritatea materială se poate corecta uneori mecanic, pentru maladiile conştiinţei (depresia, complexul de persecuţie, maniile de orice fel etc.) trebuie căutat un alt leac decât drogul televiziunii şi al culturii de masă.

Rămâne totuşi o întrebare: „cum au contribuit, concret, Bisericile creştine din România la remedierea serviciilor nesatisfăcătoare de asistenţă socială oferite de stat“? Alexandr