Ce ciudăţenie, ca să nu spun lipsă de recunoştinţă! În ultimii 20 de ani, am fost de mai multe ori în America decât în Iaşii studenţiei mele. Zilele trecute, încercând o recapitulare nostalgică a acestei perioade, am constatat mirat că n-am ajuns decât în două rânduri la Iaşi. M-a podidit pur şi simplu ruşinea şi într-una din dimineţile următoare am pornit cu maşina spre Moldova. Fără nici o treabă, dacă se poate spune aşa despre nevoia de a revedea nişte locuri faţă de care tinereţea mea a rămas pentru totdeauna datoare. Cum nu mai există, despre tinereţe vorbesc, e limpede că nu pentru a-i achita acesteia datoriile am pornit la drum. În numele vârstei pe care o am acum am făcut-o.
Pare de necrezut, dar timp de două zile habar n-am avut că există pe lume politică şi balamucul numit Bucureşti. În loc de televizor, m-am uitat în aceste zile la dealuri peste care jur că l-am văzut trecând în vârful picioarelor chiar pe Dumnezeu. Deghizat în curcubeu. Şi m-am uitat la câmpuri pe întinderea cărora toamna îşi dădea sufletul de gol,
azvârlind în păsări cu bulgări de lumină, dacă nu cumva se întâmpla invers, azvârlea în lumină cu păsări. Şi se mai vedeau, de o parte şi de alta a drumului, sate mai degrabă vesele decât triste, deşi în porţile caselor răsăreau uneori chipuri de femei bătrâne mai degrabă triste decât vesele.
Nu puteam, chit că se făcuse seară, să nu urc dealul Copoului până în dreptul Universităţii, unde mi-am închipuit pentru o clipă c-o să mă zăresc chiar pe mine tânăr, ieşind de la cursuri şi amestecându-mă printre copacii zvelţi ai pădurii de studenţi ce luneca la vale gălăgioasă. În apropierea Casei Pogor mi s-a părut c-aud poarta scârţâind. A fost cât pe-aci să-i văd pe Mihai Eminescu şi Ion Creangă ieşind de la cenaclul Junimea. A lipsit foarte puţin, vreo sută treizeci şi ceva de ani. Nimerisem ziua, dar greşisem, cred că d
