Sîmbătă şi duminică i-am auzit pe diverşi ciudaţi cum îl proclamau postum pe Adrian Păunescu drept cel mai mare poet al nostru din toate timpurile. Ceea ce e o tîmpenie. Apucaţii ăia aveau scuza că nu se pricepeau la literatură.

Luni seară îl văd la televizor pe fostul critic literar, Ion Cristoiu, cum i-o trage lui Păunescu şi-l bagă în rîndul poeţilor uitabili. Acest vidanjor literar refuzat de gust îi dă note la poezie lui Păunescu! O fi dreptul lui de supravieţuitor al comunismului de pricopseală, totuşi această piticanie literară care e Cristoiu, slugă mică, dar ambiţioasă pe vremea lui Ceauşescu, s-a găsit să dea de pămînt cu poetul Păunescu, ca autoritate critică!?

Parcă e prea de tot. Pentru Cristoiu, Păunescu poetul s-ar afla pe undeva, pe lîngă Coşbuc. Dacă l-ar fi citit cu atenţie pe Coşbuc, Cristoiu nu l-ar întrebuinţa ca pe un termen de comparaţie joasă, fiindcă nu e cazul. Aşa că din comparaţia asta, Păunescu pică prost doar în mintea lui Cristoiu.

Dar, apasă Cristoiu şi mai tare, spre deosebire de poeţii modernişti şi spre deosebire de cei care le-au preluat stindardul după ruptura din anii 50, Păunescu se întoarce la poeţii dinainte, adică dă limbajul poeziei înapoi. Or cine a citit primele volume de versuri ale lui Păunescu n-are cum să nu vadă că originalitatea lui consta tocmai în refuzul poeziei în prelungirea modernismului. Ci în această întoarcere la un limbaj încă genuin al poeziei şi în reevaluarea lui contemporană.

Că pornind de aici Păunescu a ajuns la versificări din ce în ce mai discutabile, asta e altceva. Însă cineva care se pretinde critic literar ar trebui să facă deosebirea între Păunescu cel din primele volume şi cel care şi-a transformat poezia într-un vehicul de transport pentru tot ceea ce îi trăsnea prin cap, pe la cenaclul Flacăra. Sînt de acord că Adrian Păunescu a publicat şi multe versificaţii, crezîn