Hunedoareanca a fost cea de „a doua” pensulă în pictarea bisericii din satul Sârbi. Cochetează şi cu poezia, iar la fiecare lansare de carte a inaugurat şi câte o expoziţie de pictură.
Deşi liceul l-a făcut la o clasă de sculptură-ceramică, pictura i-a fost dintotdeauna mai aproape de suflet, a fost mijlocul prin care s-a putut exprima mult mai bine. „Am cochetat cu pensula încă din clasa a opta, însă am cunoscut latura sa bisericească abia la 21 de ani. Atunci am aflat că pictura murală e foarte diferită de cea de cameră, de cea făcută pe şevalet”, a declarat Cristina.
În înfrumuseţarea bisericii din satul hunedorean Sârbi, ea a fost pensula „a doua”, un fel de pictor secundar al lăcaşului de cult. Spune că a trăit o experienţă unică, pe care ar repeta-o oricând cu prima ocazie. „Am simţit o contopire perfectă atât cu peretele, cât şi cu sentimentul de credinţă. Frumuseţea e cu atât mai mare cu cât eu, ca femeie, a trebuit să mă urc pe schele. Nu poţi descrie în cuvinte ceea ce simţi atunci când vezi zeci de metri de perete pe care tu trebuie să-l umpli, nu oricum, ci după anumite canoane”, a precizat artista. A adăugat că cel mai mult a impresionat-o partea în care trebuia să „poleiască”, lucrul cu foiţa de aur având cel mai greu cuvânt de spus, întrucât „aceasta dă impozanţă monumentului, te transferă dincolo de fizic, de ulei şi tempera”. În plus, faptul că munca sa va dăinui ani în şir şi va fi admirată duminică de duminică o mulţumeşte şi mai mult.
Atunci când nu recondiţionează biserici, Cristina se rezumă la şevalet. Pictează abstract şi face peisaje „în cuţit”, ceea ce pentru necunoscători s-ar traduce prin faptul că înlocuieşte pensula cu un cuţit specific. Obţine, astfel, pictură în relief, mai greu de realizat, dar cu un farmec aparte.
„Foaia mă ascultă!”
Şi totuşi, cel mai la îndemână Cristinei îi este pixul, pentru