Căci iată, duminica trecută, tot la Ateneul Român, a fost expus trupul neînsufleţit al lui Adrian Păunescu, căruia astfel i s-au acordat, fie şi nedeclarate oficial, onoruri naţionale. Nu găsiţi de-a dreptul obscenă această alăturare şi cu tot ceea ce ea simbolizează Herta Müller şi Adrian Păunescu?
Noi, intelectualii, ne-am războit adesea stabilind grade în rezistenţa prin cultură sau vorbind, cum a făcut-o chiar Herta Müller, de colaboraţionism prin tăcere. O, vai, ce eroare tactică! Acum abia am văzut cât de rău ne alesesem ţintele şi cât de puritan-utopice ne erau distincţiile! Îi vedeam pe Mircea Cărtărescu, pe Liiceanu, pe Noica sau pe noi înşine şi formulam judecăţi aspre, dar uitasem de Adrian Păunescu sau de Eugen Barbu! Şi nici acum nu ne-am dezmeticit bine, capabili să opunem un nu ferm acestei mascarade de funeralii naţionale ce îl are drept subiect pe marele pontif al cultului Conducătorului!
Nu, Adrian Păunescu nu a fost un colaboraţionist. El a fost un coautor, poate printre cei mai importanţi, al cultului lui Ceauşescu. Spre deosebire însă de alţii, precum Sergiu Nicolaescu sau Eugen Barbu, Păunescu a introdus o aură mistică în acest cult, altminteri lipsit de viaţă şi de inimă, l-a însufleţit cu o fervoare religioasă în care mulţi au văzut nu numai naţional-comunism, dar şi neolegionarism, epurat, fireşte, de dimensiunea ortodoxistă. Reprezentaţiile Cenaclului Flacăra, săptămânal preluate de televiziune, nu erau simple supape oferite unui tineret în criză de distracţii, ci erau bacanalele mistice pe altarul unui regim care se pretindea ateu şi ştiinţific. Păunescu n-a fost decât un poet sentimental minor, iar a-l face egalul lui Eminescu sau al altor mari poeţi, cum s-a făcut zilele acestea, e o blasfemie. Dar a avut geniu de histrion melodramatic şi de conducător de mase. Ştia să contamineze cu entuziasm debordant mulţimile
