Pentru că dragostea mea e pusă la încercare nu de pericolul unor ipotetici invadatori externi, ci de certitudinea ocupanţilor interni, fraţii mei, cum ar veni. Dacă ei o vor mai iubi la fel de intens câţiva ani, n-o să mai vrea nimeni să o cucerească vreodată.
E şi ăsta un fel inedit de a o apăra, dar cu rezultat incert - un fel de victorie ŕ la Pirus.
Ori de câte ori am încercat să iubesc o Românie mare, am sfârşit prin a iubi multe Românii mici. Româniile oamenilor pe care îi cunosc şi ale celor despre care aflu că îşi tratează ţara cu respect. Ce îmi lipseşte însă sunt dovezile că şi România, la rândul ei, îi tratează pe oamenii aceştia cu respect. Prin asta nu înţeleg că ar trebui să le dea ceva înapoi, dar ar trebui, măcar, să nu le ia. Nu mă aştept să le ofere avantaje sau privilegii, dar mi-aş dori să nu le ia şansa unui viitor.
Aş vrea să-mi iubesc toată ţara, dar nu ştiu de unde să o apuc. Nu să o iubesc doar aşa, ca pe un concept istoric, aş vrea să-i iubesc realităţile. Însă prea multe dintre ele, cum vreau să le iubesc, cum îmi trag câte-o palmă. Am întors celălalt obraz de multe ori, dar n-am rezolvat nimic. Ele se răstesc încontinuu la mine.
Vreau să fiu mândru că sunt român, dar nu pot să mă mândresc decât cu strădania zilnică de a deveni precum românii contemporani pe care îi admir. Mi-ar fi uşor să mă mândresc cu isprăvi de mult trecute ale unor români de seamă, dar aş fi ipocrit. N-am niciun merit în legătură cu ele. Aş vrea să mă mândresc cu isprăvi prezente ale românilor obişnuiţi. Iar aici pot să o fac aşa, mai cu sfială. Adică pot să mă mândresc dacă îmi caut motivele pe Internet. Găsesc mulţi români care fac multe lucruri foarte frumoase. Însă cum ies pe stradă, sunt obligat să devin, brusc, foarte modest.
Uitându-mă la ultimii şaptezeci de ani din istoria noastră, am temeri mari cu privire la următorii şaptezeci.
