După război, în jurul generalului de Gaulle s-a format un curent, numit "gaullisme" care prezintă o anumită viziune despre Franţa, despre rolul ei în lume. Printre discipolii acestui curent s-au numărat Georges Pompidou, sau, mai tîrziu, Jacques Chirac.
Toată lumea ştie, în Franţa cel puţin, cine este generalul de Gaulle: omul providenţial care a salvat, am putea spune, onoarea Franţei în contextul celui de-al doilea Război Mondial, şi apoi a condus ţara o bună bucată de vreme.
De la Londra, unde s-a refugiat imediat după ocuparea Franţei de către nazişti, de Gaulle a condus iniţial mişcarea de rezistenţă şi a încarnat apoi renaşterea Franţei după dezastrul din 1940.
Este suficient să ne amintim faptul că în acea epocă armata franceză era considerată drept prima armată a lumii, ori, victoria rapidă a Germaniei a reprezentat atunci o traumă violentă pentru francezi. După război, în jurul lui de Gaulle s-a format un curent, un partid am putea spune, o atitudine care s-a numit "gaullisme".
Moartea lui de Gaulle, pe 9 noiembrie 1970, nu a însemnat însă şi dispariţia acestui curent. Preşedinţi precum Georges Pompidou, sau, mai tîrziu, Jacques Chirac, s-au considerat nişte discipoli sau moştenitori ai gaulismului. Ce înseamnă gaulismul este însă mai greu de spus.
Totuşi, comentatorii avizaţi reuşesc să-i dea o definiţie: gaullismul ar fi deci o anumită viziune despre Franţa, despre rolul ei în lume.
De Gaulle n-a ezitat niciodată să evoce în discursurile sale grandoarea Franţei, independenţa ei "de facto" dar şi de gîndire. Cînd Jacques Chiac, de exemplu, a refuzat, în 2003, să angajeze Franţa de partea americanilor pentru invadarea Irakului, putem spune că el a avut o atitudine "gaullistă".
Gaullismul mai conţine însă şi o undă de conservatorism, de menţinere a unui stat puternic implicat în toate domeniile de activitate, inclusiv î
