“Nouă ne pasă. Ne pasă intens şi personal. Ne pasă ziua. Ne pasă noaptea. Ne pasă în tot restul timpului. Nimic din ceea ce e important pe lumea asta a noastră nu ne lasă indiferenţi. Uneori, ne pasă şi de lucrurile aparent nesemnificative. Nu neapărat fiindcă e vreo şansă să se ascundă Dumnezeu în spatele lor, doamne fereşte, ci pentru că suntem generoşi în păsarea noastră. Ne pasă, nu vă e clar?

Ne pasă totuşi parcă un pic mai mult de cele cu adevărat importante. Doar sunt importante! Ne pasă de pensii. Ne pasă de legea unică a salarizării. Ne pasă de legea educaţiei. Ne pasă imens. Îi privim cu respect pe şcolarii francezi care, nu de mult, au ieşit în stradă să protesteze, la unison, împotriva modificării vârstei de pensionare. Îi privim cu respect pentru că le pasă, şi încă de la o vârstă fragedă. Îi privim şi cu puţină invidie, s-o recunoaştem – provin dintr-o cultură a rezistenţei.

Dar şi noi rezistăm. Rezistăm printr-o păsare apăsată. Ne pasă şi ne place că ne pasă. E adevărat, au cântărit şi cântăresc încă foarte greu şi avertismentele extrem de serioase ale Fondului Monetar Internaţional sau ale altor organisme internaţionale, potrivit cărora e musai să ne pese. Cu siguranţă însă ne-ar fi păsat şi fără ele. Cum să nu-ţi pese de pensionari, de salariaţi, de elevi şi de studenţi? De trecutul, prezentul şi viitorul ţării?

Tocmai fiindcă ne pasă am dat frâu liber politizării tuturor instituţiilor statului. Noi, si numai noi deţinem monopolul păsării. Doar nouă ne pasă cum trebuie. Celorlalţi le pasă greşit.

Le pasă totuşi şi lor. Drept dovadă scorul cu care Curtea Constituţională s-a pronunţat în defavoarea legii pensiilor şi a procedurii asumarii guvernamentale a legii educaţiei. Dacă nu s-ar fi repetat şi dacă nu ar fi fost atât de strâns, am fi avut motive serioase de îngrijorare. Din fericire, s-a repetat şi e foarte strâns. Prin ur